A P E L L A I N I M I
Mi s-a întâmplat într-o seară de iarnă şi dacă era vară poate că mai era încă ziuă. Nu m-i s-a părut a fi fost mare lucru, dar abia acum îmi dau seama de gravitatea celor întâmpate. Mă reîntorcesem de două zile într-un oraş pe care nu-l iubeam, dar care avea marele merit de a se fi numit capitala ţării. Nu prea eram legat de acel oraş; nici nu mă născusem acolo, nici nu locuisem acolo. Eu îmi petrecusem primii ani ai veţii mele în sat, într-un sat în care obiceiurile orăşeneşti erau departe de aşi fi facut loc în comportamentul şi mentalitatea oamenilor.
Am zis că m-am reîntors în acel oraş, de fapt străin mie, fiindcă acolo locuia sora mea şi unii prieteni, şi eu obişnuiam, ori de câte ori gaseam ceva timp liber, să trec pe la ei. M-am reîntors de fapt la ei, dar cum făceau parte din „corpul” oraşului, aceşti indivizi erau de fapt o părticică din acel gigant. Un adevărat colos comunist, exact aşa cum s-a obişnuit lumea, aceleaşi blocuri gemene, fără gust, care te fac să te întrebi în ce parte a oraşului te afli, dacă îi eşti străin.
După cum v-am mai spus, îmi era scârbă de acel oraş, şi nu din altă cauză, decât cea că era exact opusul a ceea ce a însemnat sătucul copilăriei mele pentru mine. Era supraaglomerat, cu mirosurile fetide specifice care se amestecau şi care-l caracterizau. Acest miros era ca o umbră hâdă, disproporţionată de lumina unui bec chior ce luminează din partea opusă a felinarului. S-au dacă mă gândesc la transportul în comun...ce de bine era în sat, când dintr-o margine în alta, nu făceai mai mult de cincisprezece minute de mers pe jos. Cu toate acestea foarte mulţi prieteni de-ai mei s-au refugiat în acest imens morman de beton. La fel şi sora mea a fost ispitită de oportunităţile ce le oferea capitala şi în una din zile s-a mutat la prietenul ei, care avea un apartament în oraş.
Nu condamn pe nimeni, era clară importanţa economică, administrativă, culturală a capitalei; aceste tentacule care i-au făcut să-şi părăsească rudele şi casele părinteşti.
Aşa că-mi făcusem obiceiul să trec din când în când prin capitală, s-o vizitez pe soră-mea, să mai beau o bere cu amicii şi să mai discut cu ei despre tot felul de lucruri. Interesant lucru, că eu eram un stâlp de legătură între prietenii mei. Chiar dacă nu trăiau foarte departe unul de altul, se vedeau tot atât de „des” între ei, pe cât îi vedeam eu pe ei, adică, se adunau doar când îi „convocam” eu prin unul din acele nenumărate baruri ce le oferea oraşul trecătorilor. Interesantă firea omului; îmi pare că ar fi uitat repede unul de celălalt...într-un oraş mare timpul devine mic...
Dar să revin. În una din vizitele mele în capitală, m-am înţeles cu băieţii şi am ales un loc în care să ne întâlnim, după care vom mai vedea noi unde „ne vom retrage”.
Aşteptam la locul convenit, urmăream troleibuzele şi microbuzele, sperând ca din fiecare să iasă cei pe care-i aşteptam. Nerăbdător scosesem telefonul mobil şi am încercat să sun pe cei pe care-i aşteptam. Dar, de undeva, apăruse pe neaşteptate, o tipă, cam de vreo patruzeci de ani, poate puţin ameţită de alcool, şi care începu să se ia de mine şi de faptul că am telefon mobil(în acele timpuri un obiect mai puţin utilizat, şi cu atât mai mult de cloaca sociatăţii(aşa mi se pare acum, după cele întâmplate, că acea femeie, anume din acel strat social făcea parte)). (Spun că de abia acum interpretez astfel acea întâplare).
Şi într-o limbă pe care o cunoşteam, dar pe care îmi plăcea să o vorbesc doar cu locuitorii acelei ţări în care această limbă este oficială, începu să-şi bată joc de mine şi de faptul că mă folosesc de acel instrument. Ceva de genul: „Mă piş eu pe unealta ta vorbitoare(cred că mă auzise vorbind în română la telefon), moldovean împuţit! Vă urăsc pe voi toţi, moldovenii! Sunteţi nişte stârpituri!!!”. După care, tot atît de brusc, apăruse soţiorul(cred) şi o luase de acolo pe atât de neobişnuit pe cum apăruse.
Am fost rămas încă câteva minute bune, înmărmurit, până ce au apărut cei pe care-i aşteptam. În conversaţia care a urmat am fost foarte abătut şi prietenii mei nu pricepeau ce s-a întâmplat cu mine. Nu le-am povestit nimic, căci nu percepeam încă cele petrecute.
Şi acum când scriu aceste rânduri(zice lumea că suntem în mileniul trei) mă întreb dacă xenofobia, antisemitismul, naţionalismul, discriminarea etnică(puteţi să-i spuneţi cum vreţi) a dispărut? Sunt sigur că n-a dispărut şi că este o problemă foarte spinoasă. Nu i se mai face aşa o propagandă cum i se făcea acum optzeci de ani, dar este tot atât de puternică, doar că acum este pasivă, este într-un stadiu de hibernare.
După cele ce mi s-au întâmplat, acum cred că am acţionat ca un laş nefăcând nimc şi cred că există o scuză celor petrecute. Am fost scuipat şi călcat în picioare de un străin la mine acasă. Ar fi trebuit să am curajul să ripostez, dar cum, ca să fiu şi bun şi tare? Nu întotdeauna deşteptul trebuie să cedeze... Ura faţă de alte etnii ar trebui să fie un sentiment condamnabil, mai ales acum când ne lăudăm că vrem să intrăm în Europa...
Ar trebui, dar prea marea idioţenie a unora nu ne poate lăsa indiferenţi la cele ce se petrec. Mă refer şi aici şi la cele ce mi s-au întâmplat mie. Cum pot să nu urăsc această şleahtă de împuţituri, hoţi, criminali, care au fugit din ţara lor şi veniţi în ţara mea pentru a se pretinde de viţă nobilă? Şi mă gândesc cât de vicleni au fost de ne-au putut manipula, sau, cât de tâmpiţi am fost de nu ne-am dat seama de adevăratul lor scop. Unde ne este spiritul patriotic? Suntem atât de decăzuţi şi de ignoranţi, ca-i credem pe ei care pretind că ne scriu nouă, neamului de răzeşi moldoveni, istoria noastră adevărată!!! Când te gândeşti că locuiesc de cel puţin cincisprezece ani în ţară şi nici măcar nu au făcut efortul de a învăţa limba. Cine-i de vină? Noi, laşii de noi, care nici măcar nu avem curajul să le răspundem în română când discutăm cu ei. Ba chiar ne simţim mândri de a le vorbi limba. Ruşine nouă, poporului moldav, caci arătăm că nu suntem în stare să ne apărăm demnitatea naţională!
Nu sunt prounionist, dar sunt rusofob şi mai ales pro spirit naţional, caci adevăratele rădăcini din sămânţa lui Decebal, Ştefan şi Codreanu ni le tragem şi nu poate nega acest lucru nici un pretins istoric format în şcoala comunistă. Nici măcar nu vreau să citez sau să parafrazez pe cineva în acest context. Cine-mi cere dovezi ale rădăcinilor noastre româneşti să se care dracului în ţara din al cărui popor crede că face parte!!!
Este un apel al conştiinţei şi nu al ignoranţei, un apel la inimi şi nu la raţiune, chiar un apel la instinct: „Uniţi-vă în chemarea inimii, împotriva celor care sub aparenta cădere a Uniunii Soviatice încearcă să ne „spele creierii”, pentru a ne putea manipula mai uşor, urmându-şi scopul de a ne distruge orice urmă de personalitate şi mândrie!!!Uniţi-vă!!!”
Mi s-a întâmplat într-o seară de iarnă şi dacă era vară poate că mai era încă ziuă. Nu m-i s-a părut a fi fost mare lucru, dar abia acum îmi dau seama de gravitatea celor întâmpate. Mă reîntorcesem de două zile într-un oraş pe care nu-l iubeam, dar care avea marele merit de a se fi numit capitala ţării. Nu prea eram legat de acel oraş; nici nu mă născusem acolo, nici nu locuisem acolo. Eu îmi petrecusem primii ani ai veţii mele în sat, într-un sat în care obiceiurile orăşeneşti erau departe de aşi fi facut loc în comportamentul şi mentalitatea oamenilor.
Am zis că m-am reîntors în acel oraş, de fapt străin mie, fiindcă acolo locuia sora mea şi unii prieteni, şi eu obişnuiam, ori de câte ori gaseam ceva timp liber, să trec pe la ei. M-am reîntors de fapt la ei, dar cum făceau parte din „corpul” oraşului, aceşti indivizi erau de fapt o părticică din acel gigant. Un adevărat colos comunist, exact aşa cum s-a obişnuit lumea, aceleaşi blocuri gemene, fără gust, care te fac să te întrebi în ce parte a oraşului te afli, dacă îi eşti străin.
După cum v-am mai spus, îmi era scârbă de acel oraş, şi nu din altă cauză, decât cea că era exact opusul a ceea ce a însemnat sătucul copilăriei mele pentru mine. Era supraaglomerat, cu mirosurile fetide specifice care se amestecau şi care-l caracterizau. Acest miros era ca o umbră hâdă, disproporţionată de lumina unui bec chior ce luminează din partea opusă a felinarului. S-au dacă mă gândesc la transportul în comun...ce de bine era în sat, când dintr-o margine în alta, nu făceai mai mult de cincisprezece minute de mers pe jos. Cu toate acestea foarte mulţi prieteni de-ai mei s-au refugiat în acest imens morman de beton. La fel şi sora mea a fost ispitită de oportunităţile ce le oferea capitala şi în una din zile s-a mutat la prietenul ei, care avea un apartament în oraş.
Nu condamn pe nimeni, era clară importanţa economică, administrativă, culturală a capitalei; aceste tentacule care i-au făcut să-şi părăsească rudele şi casele părinteşti.
Aşa că-mi făcusem obiceiul să trec din când în când prin capitală, s-o vizitez pe soră-mea, să mai beau o bere cu amicii şi să mai discut cu ei despre tot felul de lucruri. Interesant lucru, că eu eram un stâlp de legătură între prietenii mei. Chiar dacă nu trăiau foarte departe unul de altul, se vedeau tot atât de „des” între ei, pe cât îi vedeam eu pe ei, adică, se adunau doar când îi „convocam” eu prin unul din acele nenumărate baruri ce le oferea oraşul trecătorilor. Interesantă firea omului; îmi pare că ar fi uitat repede unul de celălalt...într-un oraş mare timpul devine mic...
Dar să revin. În una din vizitele mele în capitală, m-am înţeles cu băieţii şi am ales un loc în care să ne întâlnim, după care vom mai vedea noi unde „ne vom retrage”.
Aşteptam la locul convenit, urmăream troleibuzele şi microbuzele, sperând ca din fiecare să iasă cei pe care-i aşteptam. Nerăbdător scosesem telefonul mobil şi am încercat să sun pe cei pe care-i aşteptam. Dar, de undeva, apăruse pe neaşteptate, o tipă, cam de vreo patruzeci de ani, poate puţin ameţită de alcool, şi care începu să se ia de mine şi de faptul că am telefon mobil(în acele timpuri un obiect mai puţin utilizat, şi cu atât mai mult de cloaca sociatăţii(aşa mi se pare acum, după cele întâmplate, că acea femeie, anume din acel strat social făcea parte)). (Spun că de abia acum interpretez astfel acea întâplare).
Şi într-o limbă pe care o cunoşteam, dar pe care îmi plăcea să o vorbesc doar cu locuitorii acelei ţări în care această limbă este oficială, începu să-şi bată joc de mine şi de faptul că mă folosesc de acel instrument. Ceva de genul: „Mă piş eu pe unealta ta vorbitoare(cred că mă auzise vorbind în română la telefon), moldovean împuţit! Vă urăsc pe voi toţi, moldovenii! Sunteţi nişte stârpituri!!!”. După care, tot atît de brusc, apăruse soţiorul(cred) şi o luase de acolo pe atât de neobişnuit pe cum apăruse.
Am fost rămas încă câteva minute bune, înmărmurit, până ce au apărut cei pe care-i aşteptam. În conversaţia care a urmat am fost foarte abătut şi prietenii mei nu pricepeau ce s-a întâmplat cu mine. Nu le-am povestit nimic, căci nu percepeam încă cele petrecute.
Şi acum când scriu aceste rânduri(zice lumea că suntem în mileniul trei) mă întreb dacă xenofobia, antisemitismul, naţionalismul, discriminarea etnică(puteţi să-i spuneţi cum vreţi) a dispărut? Sunt sigur că n-a dispărut şi că este o problemă foarte spinoasă. Nu i se mai face aşa o propagandă cum i se făcea acum optzeci de ani, dar este tot atât de puternică, doar că acum este pasivă, este într-un stadiu de hibernare.
După cele ce mi s-au întâmplat, acum cred că am acţionat ca un laş nefăcând nimc şi cred că există o scuză celor petrecute. Am fost scuipat şi călcat în picioare de un străin la mine acasă. Ar fi trebuit să am curajul să ripostez, dar cum, ca să fiu şi bun şi tare? Nu întotdeauna deşteptul trebuie să cedeze... Ura faţă de alte etnii ar trebui să fie un sentiment condamnabil, mai ales acum când ne lăudăm că vrem să intrăm în Europa...
Ar trebui, dar prea marea idioţenie a unora nu ne poate lăsa indiferenţi la cele ce se petrec. Mă refer şi aici şi la cele ce mi s-au întâmplat mie. Cum pot să nu urăsc această şleahtă de împuţituri, hoţi, criminali, care au fugit din ţara lor şi veniţi în ţara mea pentru a se pretinde de viţă nobilă? Şi mă gândesc cât de vicleni au fost de ne-au putut manipula, sau, cât de tâmpiţi am fost de nu ne-am dat seama de adevăratul lor scop. Unde ne este spiritul patriotic? Suntem atât de decăzuţi şi de ignoranţi, ca-i credem pe ei care pretind că ne scriu nouă, neamului de răzeşi moldoveni, istoria noastră adevărată!!! Când te gândeşti că locuiesc de cel puţin cincisprezece ani în ţară şi nici măcar nu au făcut efortul de a învăţa limba. Cine-i de vină? Noi, laşii de noi, care nici măcar nu avem curajul să le răspundem în română când discutăm cu ei. Ba chiar ne simţim mândri de a le vorbi limba. Ruşine nouă, poporului moldav, caci arătăm că nu suntem în stare să ne apărăm demnitatea naţională!
Nu sunt prounionist, dar sunt rusofob şi mai ales pro spirit naţional, caci adevăratele rădăcini din sămânţa lui Decebal, Ştefan şi Codreanu ni le tragem şi nu poate nega acest lucru nici un pretins istoric format în şcoala comunistă. Nici măcar nu vreau să citez sau să parafrazez pe cineva în acest context. Cine-mi cere dovezi ale rădăcinilor noastre româneşti să se care dracului în ţara din al cărui popor crede că face parte!!!
Este un apel al conştiinţei şi nu al ignoranţei, un apel la inimi şi nu la raţiune, chiar un apel la instinct: „Uniţi-vă în chemarea inimii, împotriva celor care sub aparenta cădere a Uniunii Soviatice încearcă să ne „spele creierii”, pentru a ne putea manipula mai uşor, urmându-şi scopul de a ne distruge orice urmă de personalitate şi mândrie!!!Uniţi-vă!!!”
,ce sa faci cu un popor plin de "downi" care vin de la tzara in orash si asa e prost dar el mai vorbeste in rusa si inka cu accentul cela 
