Realitatea este dura dar .... . Comunistii si KGB istii se vor la putere.
PPCD-ul în pragul alegerilor parlamentare
februarie 15 2005 - 16:57 (Centrul de Monitorizare şi Analiză Strategică)
Partidul Popular Creştin-Democrat este un fenomen aparte în politica moldovenească. Formaţiunea condusă de Roşca se evidenţiază din întreg spectru politic prin mesajul său, prin valorile pe care le propagă şi, nu în ultimul rînd, prin viabilitatea sa în primile rînduri ale procesului politic de la Chişinău.
Creştin-democraţii îşi au originile în mişcarea de renaştere naţională declanşată în a doua parte a anilor 80. Mişcarea începută sub egida unor cenacluri literare foarte repede a preluat caracteristicele unei mişcări politice.
Ineficienţa, incapacitatea şi nedorinţa organelor de stat centrale au făcut ca în foarte puţin timp mişcare de renaştere naţională să se transforme într-o mişcăre politică, iar revindecările iniţiale au fost completate cu cereri de democratizăre a sistemului.
Condiţiile de activitate în cadrul sistemului sovietic cu imensul său aparat represiv făceau din conducătorii şi participanţi mişcării de renaştere naţională un soi de eroi, deţinători ai unor calităţi care le permitea să confrunte acest „imens rău”. Acestă caracteristică, în comuniune cu calitatea valorilor apărate, dar mai ales, originalitatea acestora, au făcut ca mişcarea respectivă să devină foarte populară printre moldoveni.
Printre alte momente care au contribuit la succesul mişcării putem menţiona strania pasivitate/loialitate a regimul sovietic faţă de respectiva organizaţie.
Un rol nu mai puţin improtant în succesul avut de mişcarea de elibirare naţională l-a jucat faptul că la acea dată, ideile promovate de către aceasta reprezentau singura alternativă ideologică faţă de regimului comunist.
Treptat mişcarea de eliberare naţională devine un mecanism eficient de presiune asupra structurilor de stat şi partid.
În continuare evoluţiile au permis ca acesta să-şi promoveze adepţii în principalele structuri administrative ale statului.
Vîrful influeineţei şi al popularităţii îl putem indentifica în anul 1991. Destrămarea Uniunii Sovietice şi evenimentele care au dus declararea independenţei au făcut posibilă accesul Frontului spre coridoarele superioare ale puterii.
Evenimentele din jurul conflictului transnistrean şi progresiva scădere al nivelului de trai al populaţie a lovit direct în creştin-democraţi. Aceştea au devenit „ţapi ispăşitori” ai problemei rmn şi a crizei economico-sociale, ajungînd în opoziţie unde se află pînă în prezent.
Aflarea în opoziţie toată acestă perioadă nu a servit ca pedică pentru creştin-democtraţii. Ei au deţinut destule capacităţi pentru a putea fi prezenţi în centru procesului politic moldovenesc.
De această prezenţă, de acţiunile politice întreprinse de către creştin-democraţi sînt legate destule neclarităţi şi semne de întrebare.
Cotroversele sînt prezente începînd cu liderii formaţiunei respective. Încă de la izvoarele organizaţii, asupra conducătorilor a planat suspiciunea că aceştea ar fi fost promovaţi în fruntea mişcării de către serviciile securităţii sovietice.
Este cunoscut faptul că în timpul restructurării, cu politica de glasnosti promovată de partid, pe teritoriu republicilor unionale au fost create mişcări de eliberare naţională.
Scopul urmărit de către KGB era unul profilactic. În condiţiile restructurării, apariţia unor astfel de mişcări reprezenta un fenomen normal, iar securitatea a dorit ca acest fapt să se producă sub auspiciul ei. Normal era şi ca în continuare mişcările respective să acţioneze după indicaţiile naşilor lor.
La originile ei, mişacrea de elibirare naţională din Moldova era dominată în special de către nume cunoscute din cultură.
În perioada sovietică, KGB-ul acorda o atenţie deosbită segmentului respectiv al activităţii sale. În uniunile de creaţie erau prezenţi destui agenţi care controlau activitatea oamenilor de creaţie, la fel cum printre membrii uniunilor respective erau destui aşa zişi „agenţi netitulari” тукачи).
De fapt, nu numai colectivele de creaţie culturală abundau de colaboratori secreţi ai KGB-ului. O situaţie asemănătoare, spre exemplu, se putea de urmărit în mass-media. Chiar dacă aceasta în totalitate aparţinea statului, în toate structurle sale erau prezenţi repectivii agenţi care urmăreau ca activitatea mijloacelor de informare în masă să se încadreze în cadrul ideologic al partidului.
Ca „agenţi secreţi”(стукачи) erau preferaţi, mai întîi de toate, conducătorii organizaţiilor de partid şi comsomol primare, precum şi angajaţi din toate subsructurile fiecărui organizaţii. Respectivii agenţi nu activau sub propriul nume, li se acordau un pseudonim de lucru. De ce pseodonim va purta un agent(стукач) sau altul depindea doar fantezia ofiţerului KGB care îl racola pe acesta. De exemplu, putea să fie acordate numele unor eroi din filmele de succes ale timpului. (la mijlocul anilor 80, de popularite se bucura serialul Ţiganul şi prelungirea acestuia Întoarcerea lui Budulai)
S-au putut păstra asemenea elemente la moştenitorul de drept al mişcării de elibirare naţională – PPCD?
Noi vom spune că cel mai probalbil – da. Unul dintre oamenii din interior ai mişcării, actualmente senator român, răspunde - catigorig da.
Controverse putem găsi şi în activitatea formaţiunei creştin-democrate. Prezenţa politică şi biografia politică a formaţiunei creştin-democrate nu poate fi abordată uniform.
Pentru majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova, PPCD-ul este un partid care propagă ideia unirii cu România şi se prezintă ca apărător al românismului. Reprezentanţii partidului respectiv nu scapă nici o ocazie prielnică pentru a menţiona acest lucru. Sînt binecunoscute manifestaţiile organizate de către structura creştin-democrată în apărarea unor valori ale românismului.
Dacă e să ne oprim asupra laturei idiologice a formaţiunei, atunci este de spus că PPCD-ul s-a manifestat continuu şi ca excitator al dispoziţiilor anti-româneşti în societatea moldovenească.
Mai întîi de toate este de spus că discursul creştin-democraţiilor a fost perceput de către majoritatea moldovenilor ca cauză directă a crizei social-economice cu sărăcirea în masă. Chiar dacă asemenea acuzaţii nu sînt corecte, (creştin-democraţii fiind vinovaţi de dezastrul social-economic şi politic nu mai mult decît ceilalţi subiecţii politici ai vremii) este de remarcat că în toată acestă perioadă ppcd-iştii nu au întreprins practic nimic pentru a distruge această imagine care îi urmăreşte şi în prezent.
Mult mai vorbitoare sînt şi alte metode folosite de către PPCD pentru „răspîndi” în rîndul societăţii moldoveneştii ideele românismului
Pentru formaţiunea condusă de către Roşca singura manifestare a românismului poate fi prezentă numai prin alipirea Moldovei la România şi „numai” alipirea reprezintă exprimarea supremă a românismului. Altceva nu poate fi acceptat.
De fapt, pentru creştin-democraţi unirea este un scop politic în sine şi nu are prea mult în comun cu adevăratele valori care-i identifică pe români.
Ppcd-iştii sînt suporterii cei mai înflăcăraţi ai oricarei acţiuni de politică internă şi externă venite de pe malurile Dîmboviţei, chiar dacă acestea sînt derect îndreptate împotriva aceloraşi români şi a aceia cei identifică. Direcţiile principale ale actualei politici dîmboviţene vor avea ca rezultat distrugerea valorilor prin care acest popor a dăinuit sute şi sute de ani şi care au făcut ca acest popor să supraveţuiască în faţa tuturor urgiilor. Va urma apoi dispariţia românilor ca etnie..
Ambii subiecţi – dîmboviţenii şi ppcd-iştii – folosesc cuvinte frumoase şi expresii poetice pentru aşi putea ascunde lucrarea anti-românească.
Ca demonstraţia putem să prezentăm aceiaşi propagare a ideei integrării în Uniunea Europeană. Pe creştin-democraţii conduşi de către Roşca puţin îi interesează esenţa antinaţională (ne referim la orice naţiune) şi de genocid etnic şi cultural promovată de stuctura respectivă.
La capitolul „românism”, nu putem să nu atragem atenţia şi asupra faptului că prin promovarea unirii eminente cu România creştin-democraţii acţionau unde era prezentă cea mai mare soliditate din partea societăţii. Reticienţa moldovenilor faţă de unire şi insistenţa ppcd-iştilor făcea ca gradul de împotrivire să crească şi mai mult.
La fel, este de amintit că cu toate manifestaţiile de protest organizate de către ppcd-işti, lupta acestora în apărarea istorie românilor ca obiect al programului şcolar şi a limbei române, la fel, a suferit eşec. La momentul actual putem constata o înfrîngere cu efecte greu de prezis pentru viitor. Deja este hotărît ca istoria românilor să nu să mai studieze în şcolile moldoveneşti. În Constituţie pînă în prezent limba de stat este cea moldovenească, iar cu rezolvarea conflictului de pe Nisru o să se facă posibil ca glotonimul respectiv să fie întrodus şi în şcoală.
Tot ce a făcut formaţiunea creştin-democratică pentru „românism” a fost privatizarea acestuia şi formarea la majoritatea moldovenilor a cleşeului că PPCD-ul – unirea cu România – românismul – criza social-economică – conflictul transnistrea reprezintă nişte sinonime.
Cu toată „lupta” pentru ideile românismului, rezultatul direct al activităţii politice a PPCD a fost o treptată trecere a preferinţelor electoratului moldovenesc către partide şi politicieni cu opinii diferite de cele împărtăşite oficial de formaţiunea creştin-democrată. Primul pas în acest sens la reprezenta ascensiunea către guvernare a agrarienilor, urmată de ocuparea postului de preşedinte de către Lucinschii.
Alegerile parlamentare din 1998 şi jocul politic al PPCD-ului în legislativul din perioada respectivă, au contribuit în mod eficient la cîştigarea alegerilor de către Partidul Comuniştilor în 2001.
În general, PPCD-ul s-a dovedit o formaţiune necesară majorităţii forţelor politice moldoveneşti. Diferite forţe politice se foloseau de PPCD în scopurile sale. Creştin-democraţii, la rîndul lor, erau gata să recurgă la diferite tactici politice pentru a se menţine pe linia de plutire a politicii moldoveneşti şi de aşi atinge scopul. Confruntările politice de orice gen reprezentau interesul major al formaţiunei respective pentru că orice conflict avea ca rezultat starea de criză şi instabilitate.
Astfel de acţiuni au fost prezente în deferite perioade ale anilor 90. Un exemplu mai recent, în care PPCD-ul a servit ca motor al unei crizei politice, ar fi protestele din 2002 împotriva întroducerii limbii ruse în programul de studiu şcolar.
În vara lui 2002, puterea politică de la Chişinău era foarte aproape de a ajunge la o înţelegere cu Kremlinul în problema separatismului transnistrean. În aceiaş perioadă, în mass-media controlată de regimul separatist apar reproşuri la adresa Moscovei: se anunţă dorinţa de a aduce trupele NATO pe malurile Nistrului în calitate de pacificatori, se acuza Rusia de ocuparea(!) Transnistriei timp de 200 ani, etc. Astefel de mesaje răsunau şi din gurile oficialelor rmn.
În toamnă PPCD-ul declanşează protestele de stradă care durează pînă în primăvara lui 2003. Eforturile guvernanţilor sînt îndreptate spre depăşirea crizei politice, iar problema transnistreană trece pe planul doi al listei de priorităţi. Procesul de tratative devine unul anemic, iar adminstraţia de la Tiraspol declară că nu vede cum ar fi putut trata cu o putere de la Chişinău care se confruntă cu o criză politică şi care nu este capabilă să asigure ordinea publică şi stabilitatea politică internă.
Participarea în coaliţia rezultată din alegerile parlamentare din 1998 a fost una tactică pentru creştin democraţi. Algoritmul de la bun început a devenit un mecanism puţin efectiv şi vina aparţin tuturor subiecţilor participanţi. Totuşi, este cert că PPCD-ul aborba algoritmul ca pe o suprafaţă pe care trebuiau pregătite alegerile viitoare, anticipate. Creştin-democraţii foatre repede s-au plasat în postura de destabilizator ai situaţiei şi sfîrşesc cu trecerea în opoziţie alături de comunişti.
În campaniile elctorale, pentru a putea supraveţui pe prima scena a politicii moldoveneşti, creştin-democraţii erau deseori susţinuţi de către diferiţi actori politici. În 1998 fostul-preşedinte Snegur practic îl cooptetează pe Roşca şi formaţiunea acestuia într-un bloc electoral.
În cadrul alegerilor parlamentare anticipate din 2001, PPCD-ul a fost dus în parlament de către un om (generalul Alexei) al preşedintelui în exerciţiu Lucinschii. În ambele aceste cazuri creştin-democraţii au fost folosiţi împotiva anumitor forţe politice, pentru a atrage o parte de voturi de la concurenţii direcţi. Atragem atenţia că în primul caz, cel din 1998, ppcd-iştii au servit împotriva preşedintelui Lucinschii, iar în 2001 l-au servit pe preşedintele Lucinschii.
În campania electorală din 2005, formaţiunea condusă de către Roşca la fel este folosită ca paratrăsnet. PPCD-ul trebuie să atragă către sine un număr din voturile aşa zisului electorat protestatar. Cu acest termen este denumit segmentul de alegători care exlude orice posibilitate de a vota partidul de guvernămînt. Cetăţenii care fac parte din grupul de alegători protestatari îşi acordă voturile opoziţiei.
Pentru formaţiunea de guvernămînt ar fi perfect dacă voturile cetăţenilor din acestă categorie ar fi divizate între cîţi mai mulţi subiecţi politici. Pentru PCRM principalul pericol îl reprezintă Blocul Moldova Demaocratică, iar partidul creştin-democrat trebuie să reprezinte concurentul principal al Blocului Urechean-Brachiş-Diacov-Serebrean în atragerea voturilor protestatare.
O astfel de abordare a procesului politic, cu peruiete şi alianţe stranii, sînt caracteristice şi pentru alte formaţiuni politice şi personalităţi politice. La fel, cum este probabilă prezenţa printre aceştea a foştilor(posibil actuali) angajaţi ai unor servicii secrete. Cu toate acestea, totuşi PPCD deţine o caracteristică proprie, care îl deosebeşte de celelate forţe politice din Republica Moldova.
Menţinerea unei stări de instabilitate şi permanenta menevrare pe scena politică reprezintă doar nişte instrumente puse în funcţuine pentru a atinge scopul propriu zis pe care îl urmăreşte Partidul Popular Creştin-Democrat – subminarea statalităţii Republicii Moldova cu eventuală dispariţie a acesteia.
Ceva mai sus am vorbit despre faptul că încă de la începuturile sale, formaţiunea condusă în prezent de către Roşca opta pentru dispariţia Moldovei de pe harta politică prin alipirea aceteia la România. Măcar că în timpul campaniilor electorale din motive tactice, se trecea peste acest deziderat, totuşi ideia respectivă a devenit principala armă politică şi chiar caracteristica principală a formaţiunei.
Se poate atrage atenţia asupra faptului că pledarea pentru alipirea Moldovei la România şi prezenţa unor posibile contacte cu reprezentanţi ai serviciilor secrete ruseşti sau ai altor purtători ai intereselor ruseşti regiune sînt incompatibile.
Este adevărat că în comparaţie cu creştin democraţii care pledează oficial pentru alipirea la România, interesele geopolitice ruseşti sînt exprimate prin rămînerea Moldovei în zona de influienţă a Moscovei. Adică scopurile sînt total diferite.
Ambii subiecţi însă erau şi sînt cointeresaţi în prezenţa unei instabilităţi politice la Chişinău.
Pentru Kremlin, o Moldovă aflătă într-o stare de criză poltică şi social-economică, afectată de corupţie şi fărădelege, îi garantează controlul asupra procesului politic. Un stat moldovenesc slab şi ineficient reprezenta prima condiţie în asigurarea securităţii regimului separatist din raioanele de est ale Moldovei. O asemenea stare era/este necesară şi pentru a impune federalizarea ţării.
Pentru creştin-democraţi inconsistenţa Republicii Moldova ca stat deţinea puţin alte dimensiuni. Se dorea demostrarea faptului că Republica Moldova ca stat nu poate să se realizeze, iar singurul rezultat poate fi generat este doar sărăcia, corupţia, crima, fărădelegea, separatismul, etc. Într-o societate dominată de asemenea sentimente şi de asemena vicii scara valorilor suferă transformări majore. Disperarea poate aduce oamenii în faţa unor hotărîri şi acţiuni radicale care i-ar priva de problemele existente, pe care autorităţile sînt incapabile să le rezolve.
Dorim să atenţionăm asupra faptului că o astfel de tactică convine PPCD-ului în ambele ipostaze: în cazul în care formaţiunea face jocul serviciilor secrete străine, cît şi în cazul în care sincer pledează pentru alipirea Moldovei la România.
Şi alte partide politice şi formaţiuni prin calitatea lor, prin acţiunile politice au contribuie la procesul de distrugerii a statului moldovenesc. Asemenea exemple sînt găsite din ambundenţă pe parcursul întergei perioade - de la proclamearea independenţei pînă în prezent. Resposabilitatea acestor subiecţi politici este catigoric mai mare decît cea a creştin-democraţilor, însă în cazul dat subminarea statalităţii reprezintă un rezultat secundar al activităţii respectivelor figuranţi. Aceştea în crima lor au fost conduşi de interese meschine, iar pentru asta se vindea, se trăda, se fura, etc.
Activitatea politică a PPCD-ului îndreptată spre distrugerea statalităţii era şi este una conştientă.
O aşa abordare conctretă anti-statală, acţiuni de subminare a instituţiilor de stat o mai are doar un subiect al politicii moldoveneşti. Ne referim la regimul separatist instalat în Tiraspol. Mai sus am prezentat o stranie coicidenţă în acţiunile îndreptate spre păstrarea status-quo pe scena politică a Moldovei, inclusiv în problema separatismului din raioanele de st ale Moldovei.
Referitor la problema separatismului transnistrea dorim să mai atragem atenţia asupra unui moment. În cazul depăşirii finale a diferenduluii de pe Nistru, PPCD-ul pur şi simplu ar dispărea de pe scena parlamentară a politicii moldoveneşti şi, în cel mai bun caz, ar împărtăşi soarta formaţiuniulor care se zbat în subsoluri, cu două-trei procente. Acest fapt s-ar datora sporirii numărului de cetăţeni cu cîteva sute de mii care au vederi politice opuse celor împărtăşite de creştin-democraţi. Componenţa etnică a locuitorilor din regiune şi faptul că respectivii cetăţeni ai Moldovei au trăit timp de cincisprezece ani în cadrul unui sistem ideologic specific face din PPCD ultima formaţiune pentru care s-ar vota în Transnistria.
O rezolvare a conflictului transnistrean, ar lovi întîi de toate în conducătorii formaţiunei respective. Actualii lideri ai partidului se află de destul timp la cîrmă fără a obţine oarecare succese( în afară de cele arătate sus), iar o asemenea întorsătură ar reprezenta demonstraţia totalei ineficienţei a respectivelor conducători.
Pentru creştin-democraţi, pentru liderii acestora, scenariul favorabil al rezolvării conflcitului sepatatist ar fi federalizarea. Datorită sistemului dat de construcţie statală creştin-democraţii ar păstra o parte din poziţiile actuale, dar cei mai important şi-ar păstra locul pe scena politică de la işinău.
Un alt scenariu favorabil pentru PPCD ar fi dispariţia Moldovei ca stat. În cazul alipirii malului drept la România, formaţiunea creştin-democrată ar ocupa unul din locurile centrale în noua construcţie politică.
Rezolvarea problemei separatismului, pe lîngă reunirea ţării ar servi şi la curăţirea scenei politice moldoveneşti de elemente destructive cum este Partidul Popular Creştin-Democrat.
Pe scena de la Chişinău este necesară o schimbare, este nevoie de un nou început. Formaţiuni politice de tipul PPCD nu trebuie să fie prezente pentru că ele aparţin trecutului, aşa zise perioade „post-sovietice”. Pe scena politică moldovenescă este nevoie de formaţiuni care să răspundă necesităţilor vremii, să răspundă problemelor prezente şi eminente, nu să le creeze în permanenţă.
Mihail Ţîrdea
