Basarabinho
New Member
Citeam articolul de mai jos si nu puteam decat sa-mi pun intrebari si sa ma infior... Ce vrea de fapt America si ce scopuri urmareste? Oare chiar politicienii de la Washington nu inteleg ca prin actiunile lor nu numai ca nu duc la instaurarea ordinii si linistii mondiale, ci dimpotriva...
http://www.monde-diplomatique.ro/Frontiere-date-peste-cap-de.html
" Frontiere date peste cap de războiul american„Acum zece ani, epicentrul politicii externe americane se afla în Europa, stare de fapt ce a durat din aprilie 1917, când Woodrow Wilson a trimis un milion de oameni pe frontul din Occident, până la intervenţia preşedintelui Clinton în Kosovo în 1999. De-a lungul întregului secol XX, Europa a fost preocuparea noastră vitală, de prim ordin. (...) De-acum înainte, lucrurile s-au schimbat. Pentru preşedintele Bush, pentru secretarul de Stat, Rice, Orientul Apropiat ocupă şi va ocupa şi pentru succesorii lor locul pe care l-a avut Europa în timpul secolului XX pentru administraţiile ce s-au succedat până acum.“ Pe 11 aprilie 2007, acestea au fost cuvintele subsecretarului de stat american, dl Nicholas Burns. (1)
Aşa cum s-a pronunţat cât se poate de clar preşedintele Bush, „ceea ce se întâmplă în Orientul Apropiat este mult mai mult decât un conflict militar. Este războiul ideologic decisiv al vremurilor noastre. De o parte a baricadei se află cei ce cred în libertate şi moderaţie; de cealaltă, sunt extremiştii care îi măcelăresc pe nevinovaţi şi îşi clamează intenţia de a ne distruge felul nostru de viaţă.“ (2)
De la 11 septembrie încoace, „Orientul Mijlociu extins“ – o regiune cu contururi vagi, care se întinde din Pakistan până în Maroc, trecând prin Cornul Africii – a devenit terenul principal de desfăşurare a forţelor americane, câmpul de bătălie decisiv, dacă nu chiar unic, a ceea ce Casa Albă califică drept conflict mondial. Datorită zăcămintelor sale de petrol, poziţiei strategice şi prezenţei Israelului, zona aceasta s-a numărat mereu printre priorităţile Statelor Unite, mai ales după 1956 şi după dispariţia progresivă de aici a Franţei şi a Marii Britanii. De acum înainte, după cum explică Philippe Droz-Vincent într-o analiză subtilă a „momentului american“ în Orientul Mijlociu, regiunea de care vorbim i-a luat locul Americii Latine, în poziţia de „curte din spate“ (3) a Statelor Unite, având însă în plus o dimensiune pe care subcontinentul american n-a avut-o niciodată, aceea de câmp de luptă vital al celui de-al treilea război mondial.
Peisajul a avut de suferit din această cauză. Fără îndoială că aceasta a fost şi scopul strategilor de la Pentagon şi al neoconservatorilor, dar ne îndoim că rezultatele au fost într-adevăr conforme cu visurile lor de a primeni regiunea, ca să-şi poată instaura aici puterea într-un mod durabil – după modelul conducătorilor francezi şi britanici în urma Primului Război Mondial.
În Afganistan, Irak sau Liban e necesară o implicare directă a armatelor occidentale
Acest „Orient Mijlociu extins“ s-a transformat într-o zonă de „războaie pline de excese“, marcată de numărul şi simultaneitatea conflictelor sângeroase, precum şi de participarea directă a armatelor occidentale. Afganistanul se prăbuşeşte în haos, iar trupele americane şi cele ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) se împotmolesc acolo. Irakul se confruntă în acelaşi timp cu o mişcare de rezistenţă faţă de ocupaţia străină şi cu lupte interconfesionale şi interetnice care au făcut sute de mii de victime – potrivit unor observatori, mai multe decât cele provocate de genocidul din Rwanda – şi au deschis răni ce nu se vor închide decât cu mare greutate.
În Liban se desfăşoară un război civil tăcut în care se înfruntă guvernul dlui Fuad Siniora şi opoziţia grupată în jurul organizaţiei Hezbollah şi al Curentului patriotic liber al generalului Michel Aoun; conflictul cu Israelul se poate reaprinde în orice clipă, în ciuda prezenţei unor contingente importante ale Forţei Interimare a Naţiunilor Unite în Liban (FINUL). În Palestina, colonizarea şi represiunea au accelerat nu numai îmbucătăţirea teritoriului, ci şi dezagregarea societăţii şi divizarea, probabil ireversibilă, a mişcării naţionale. De la intervenţia în Etiopia din decembrie 2006, susţinută de Washington, Somalia a primit titlul dubios de „noul front al războiului împotriva terorismului“. Şi putem să mai amintim şi Darfur, tensiunile din Pakistan, „ameninţarea teroristă“ din Maghreb sau posibilitatea unei noi ciocniri între Siria şi Israel.
Aceste conflicte, fiecare cu istoria lui şi cu cauzele sale locale, se înscriu de-acum înainte într-o viziune americană care le dă un „sens“. În perioada Războiului Rece, Statele Unite (ca şi Uniunea Sovietică, de altfel) percepeau fiecare criză prin prisma confruntării dintre Est şi Vest. Astfel, Nicaragua din anii ’70-’80 nu era terenul de luptă al Frontului sandinist împotriva unei dictaturi brutale, cu scopul de a construi o societate mai dreaptă, ci o ţară ce risca să cadă sub influenţa URSS-ului, imperiul Răului (4) – interpretare pe care poporul din Nicaragua a plătit-o cu zece ani de războaie şi distrugeri. Pentru Washington, nu mai există probleme palestiniene, crize ale statului somalez sau ale dezechilibrului confesional din Liban, ci o înfruntare la nivel mondial între Bine şi Rău. Ca un reflex în oglindă, acest tip de discurs dă apă la moară celui promovat de al-Qaeda, referitor la războiul neîncetat împotriva „cruciaţilor şi a evreilor“.
O asemenea dihotomie simplificatoare a sfârşit prin a deveni, în parte, o profeţie autorealizată; şi este instrumentată de actorii locali pentru a-şi consolida poziţiile. Din acest punct de vedere, exemplul Somaliei este lămuritor (5): guvernul federal somalez de tranziţie, compus din şefi militari corupţi şi incompetenţi, a „vândut“ Casei Albe ideea că ţara a devenit câmpul de luptă al „terorismului internaţional“. Prin urmare, Washingtonul a încurajat intervenţia militară în Addis-Abeba pentru a se debarasa de Tribunalele Islamice care puseseră stăpânire pe Mogadiscio cu şase luni în urmă (a se vedea articolul lui Philippe Lemayrie, pag. 10-11) Dinamicile interne au fost neglijate de dragul analizelor globalizante. Şi să nu uităm că invadarea unei ţări musulmane de către Etiopia, ţară creştină, le dă apă la moară celor mai radicale grupări islamiste (6).
Un alt exemplu este cel al Libanului, un stat fragil, care se sprijină pe o subtilă alchimie confesională. Acordând sprijin fără nuanţe unei singure tabere, unei jumătăţi a ţării împotriva celeilalte, guvernele american şi francez îngreunează şi mai mult orice încercare de soluţionare pe plan local a conflictului. De acum înainte, ţara nu mai este decât un teren pe care se înfruntă pe de o parte Occidentul şi aliaţii săi, iar pe de alta Iranul şi Siria – orice compromis, cu toate că este indispensabil, riscând să fie considerat o „victorie a Răului“.
Dacă războaiele se înmulţesc, între ele au început să se ţeasă o mie şi una de legături. Arme, oameni, tehnici traversează graniţele din ce în ce mai permeabile, uneori chiar în urma sutelor de mii de refugiaţi pe care sălbăticia luptelor îi împinge să ia calea exilului. Astfel, în Afganistan se răspândesc de doi ani anumite forme de luptă care au apărut în Irak, mai ales atentatele sinucigaşe (necunoscute în timpul ocupaţiei sovietice) – aceleaşi metode se întâlnesc de-acum în Algeria – sau folosirea bombelor IED (improvised explosive devices) împotriva transporturilor de trupe.
În tabăra de la Nahr El-Bared din Liban, sute de combatanţi, printre care mulţi străini care au câştigat experienţă în Irak, au ţinut piept mai mult de trei luni armatei libaneze. Mii de luptători arabi, pakistanezi, originari din Asia Centrală şi formaţi în Irak mişună pe acolo – să ne amintim că, după războiul împotriva sovieticilor dus în Afganistan, alţi războinici formaţi de serviciile americane şi pakistaneze se alăturaseră grupurilor teroriste din Egipt, din Algeria sau din alte părţi şi au constituit grosul batalioanelor organizaţiei al-Qaeda. Pe de altă parte, aceste războaie au alimentat un trafic foarte profitabil: unele arme cu care au fost dotate forţele de securitate irakiene au ajuns astfel în Turcia, în mâinile criminalilor (7)...
Teritorii întregi îşi caută autonomia născând aceeaşi intenţie în mintea altora
În acest context, statele din regiune, deja slăbite de deceniile de dictatură şi de corupţie, văd cum li se micşorează rolul. În anumite cazuri, ele au dispărut pur şi simplu, aşa cum s-a întâmplat cu Afganistanul. În Irak, dezagregarea actuală nu este doar rezultatul războiului, ci şi al celor peste treisprezece ani de embargo (1990-2003) care i-au răpit statului substanţa sa. În această perioadă a început să crească în ţară influenţa salafistă sunnită, mai ales de-a lungul contactelor clandestine cu Iordania, prin care ajungeau nu numai hrană şi medicamente, ci şi arme şi idei radicale (8). Nici o ţară vecină – nici Arabia Saudită, nici Iranul, nici Turcia, nici Siria – nu poate rămâne indiferentă faţă de instabilitatea de la graniţele sale; prin urmare, ca să-şi apere interesele, fiecare dintre ele intervine în mod direct sau indirect. În Liban, tentativele de reconstruire a unei puteri centrale au cam eşuat. În Palestina, autoritatea nu a supravieţuit decât datorită ajutorului militar şi economic primit din străinătate şi sprijinului guvernului israelian. Teritorii întregi, din Kurdistanul irakian până în Gaza, devin autonome, trezind alte şi alte aspiraţii la independenţă, atât kurzilor din Turcia, cât şi balucilor din Iran şi din Pakistan.
Rolul grupurilor armate e mai important ca oricând, îngreunând astfel orice negociere. În Afganistan, dar şi în Irak şi în Somalia, de ele depinde aproape totul. În Liban se află Hezbollah; în Gaza, Hamas a pus deja stăpânire pe teritoriu. Aceste organizaţii dau dovadă de o eficacitate de temut. În Irak, ţin în şah principala armată occidentală, iar NATO nu poate să le reducă la tăcere în Afganistan. În Liban, Hezbollah nu numai că a rezistat treizeci şi trei de zile în faţa atacului israelian, dar a şi schimbat regulile jocului: pentru prima dată din 1948-1949, o parte însemnată a populaţiei israeliene a fost constrânsă să fugă de acasă.
O „a treia generaţie“ de militanţi islamişti este pe cale să apară în Palestina
Chiar şi Hamas, care acţionează în Gaza, poate să lovească un oraş israelian, cum este Sderot. (9) Folosirea unui armament rudimentar, dar eficient şi uşor de înlocuit (IED, rachete Qassam, arme antitanc etc.) arată care sunt limitele forţelor americane şi israeliene. Zeev Schiff, cronicarul militar dispărut de curând, care scria pentru cotidianul Haaretz, făcea o constatare realistă: „Chiar dacă declarăm de zeci de ori că Hamas este sub presiune şi că doreşte un armistiţiu, aceasta nu va înlocui faptul că, în bătălia de la Sderot, Israelul a fost efectiv învins. (...) Israelul a trăit la Sderot ceva ce nu i se mai întâmplase din războiul de independenţă şi probabil niciodată: duşmanul a reuşit să reducă la tăcere un întreg oraş, împiedicând acolo desfăşurarea oricărei activităţi normale.“ (10)
Impasul politic din Palestina, dislocarea statelor, intervenţiile militare succesive ale Statelor Unite favorizează o disperare sinucigaşă şi furnizează argumente pentru supralicitările extremiste ale al-Qaeda. În urma răpirii din Gaza a doi ziarişti de la canalul american FoxNews de către un grup necunoscut până atunci, cotidianul saudit Al-Watan a publicat pe 31 august 2006 un articol referitor la „a treia generaţie“ de militanţi islamici care apare în Palestina, contestând Hamasul şi Jihadul islamic. Autorul o caracterizează astfel: nu are bază de masă; respinge orice compromis; nu se simte legată de regulile jocului politic; nu vizează doar israelienii; revendicările sale nu se limitează doar la Palestina. Faptul că grupări care se reclamă din al-Qaeda pot să se dezvolte în Irak şi în Afganistan, să înflorească în taberele palestiniene din Liban, să se implanteze în Maghreb şi în Somalia confirmă presiunea unei ideologii extremiste, într-un moment în care frontierele regionale se fisurează.
Naţionalismul care structurase regiunea încă din Primul Război Mondial este contestat astăzi de renaşterea identităţilor etnico-religioase, încurajată de Washington, din inconştienţă sau din calcul politic. Generalul David Petraeus, comandantul actual al trupelor americane din Irak, se afla în fruntea Diviziei 101 Aeropurtate care a cucerit Mossul în 2003. Una dintre primele sale hotărâri a fost crearea unui consiliu ales pe baza unui vot cenzitar ca să reprezinte oraşul: s-au instalat urne separate pentru kurzi, pentru arabi, turkmeni, pentru creştini etc. „Irakienii“ dispăruseră.
Această reducere a regiunii la un mozaic de „minorităţi“ domină toată politica americană; ea îi împinge pe oameni să se identifice cu comunitatea din care fac parte, în detrimentul oricărei apartenenţe naţionale (sau de altă natură (11)), slăbeşte integritatea statelor şi se împotmoleşte în conflicte nesfârşite: în Irak azi, în Siria sau în Iran mâine? De asemenea, ea încurajează toate ingerinţele străine, regionale sau internaţionale, fiecare manipulându-i pe actorii locali pentru a-şi îndeplini propriile interese. De altfel, încă din anii ’80, Israelul a jucat un rol major în elaborarea acestei strategii (12).
În timpul primului mandat al preşedintelui Bush, neoconservatorii nu se dădeau înapoi să predice o strategie de „instabilitate constructivă“ în Orientul Apropiat (13). „Ceea ce vedem aici sunt durerile facerii unui nou Orient Apropiat şi, orice am face, trebuie să fim siguri că lucrăm pentru a veni în întâmpinarea acestui nou Orient Apropiat, şi nu pentru a ne întoarce la vechiul Orient Apropiat“, îndrăznea încă să afirme dna Condoleezza Rice în timpul războiului din Liban din vara lui 2006, în timp ce ţara se năruia sub bombele lansate de aviaţia israeliană. Cu toate că cinismul unei asemenea declaraţii suscitase atunci destule comentarii furioase, secretarul de Stat american avea dreptate într-un fel: ceea ce se naşte, de la 11 septembrie încoace, sub ochii noştri, este un „nou Orient Apropiat“, care nu numai că nu seamănă deloc cu ceea ce-şi închipuiseră responsabilii americani, ci devine un factor de instabilitate major şi durabil, care zguduie toată politica mondială.
Geografia "haosului"
Al-Qaeda. Cu toate că este o nebuloasă fără un centru teritorial – se crede că principalii conducători, printre care şi dl Osama bin Laden, se află undeva la graniţa dintre Afganistan şi Pakistan – organizaţia şi-a creat filiale în multe ţări, mai ales în Irak, de la declanşarea invaziei americane. Grupuri care susţin că sunt parte din ea se pot găsi în Africa de Nord, în Liban, în Gaza, ele sunt puternice în Pakistan şi în Afganistan. Al-Qaeda dispune de militanţi şi în zona Golfului, în primul rând în Arabia Saudită.
Waziristan. Cele două provincii pakistaneze din nord şi din sud sunt un bastion al talibanilor pakistanezi şi o bază de sprijin pentru rebelii afgani. În 2005-2006 a fost semnat un acord între Islamabad şi conducătorii locali islamişti pentru „a neutraliza“ această regiune. Însă asaltul împotriva „moscheii roşii“ din Islamabad din iulie 2007 a reaprins conflictul între armată şi grupurile islamiste.
Kurdistanul irakian. Autonomă de fapt din 1991, regiunea scapă de sub autoritatea Bagdadului. Administrată de cele două partide kurde principale, Partidul Democratic şi Uniunea Patriotică, ea a devenit refugiu pentru numeroase grupuri de opoziţie turce şi iraniene, mai ales pentru Partidul Muncitorilor Kurzi (PKK) din Turcia şi Partidul pentru o Viaţă Liberă (PJAK), iranian, aflat în legătură cu PKK. Ankara şi Teheranul au avut mai multe intervenţii militare împotriva bazelor rebele.
Liban. Alegerile prezidenţiale ar trebui să aibă loc înainte de 24 noiembrie, dată la care expiră mandatul dlui Emile Lahud. Guvernul (condus de dl Fuad Siniora) şi opoziţia (inclusiv Hezbollah şi Curentul Patriotic Liber, principalul partid maronit) se înfruntă şi s-ar putea ajunge la situaţia alegerii a doi preşedinţi. În sud, FINUL, bine întărită după războiul din 2006, numără mai bine de 13.000 de oameni, dintre care jumătate sunt europeni.
Gaza. Cu o populaţie de 1,7 milioane de locuitori dintre care 75 de procente sunt refugiaţi, acesta se află sub controlul total al Hamas din iunie 2007. Fâşia se confruntă cu o blocadă impusă de Israel şi se fac numeroase incursiuni în ea, nivelul veniturilor a scăzut şi majoritatea populaţiei se află sub pragul de sărăcie. Grupurile palestiniene lansează în mod regulat rachete în direcţia oraşului Sderot.
Sinai. Peninsula egipteană a cunoscut numeroase atentate asupra siturilor turistice care au făcut mai multe victime. Beduinii încearcă să scape de sub tutela Cairo-ului, acuzat de veleităţi coloniale. Este un loc de trecere clandestin pentru mărfuri, mai ales către Israel şi Gaza. Traficul (de arme, ţigări, hrană etc.) s-a intensificat de când a fost impusă blocada din Gaza.
Somalia. Statul a încetat să existe de la începutul anilor ’90, iar nordul şi-a declarat independenţa în 1991, sub numele de Somaliland. În 2006, se intensifică luptele între o alianţă a comandanţilor de război şi Uniunea Tribunalelor Islamice. Ultimii cuceresc oraşul Mogadiscio, dar vor fi alungaţi de acolo de armata etiopiană sprijinită de Washington. Din acel moment o forţă de gherilă se dezvoltă contra „Etiopiei creştine“.
Sudan. Conflictul de la Darfur a făcut multe sute de mii de victime şi a dus la apariţia unui număr considerabil de refugiaţi (mai ales în Ciad şi în Republica Centrafricană). Aici au fost trimise câteva părţi din forţele Uniunii Africane; ele ar trebui să fie asistate de contingente ONU. Contingentele europene ar trebui să ajungă în Ciad şi în Republica Centrafricană în următoarele săptămâni. Conflictul din sudul Sudanului, îngheţat în urma acordurilor din 2003, riscă să se reaprindă: forţele sudiste au hotărât să-şi suspende participarea la guvernul de uniune naţională.
După 11 septembrie
2001
11 septembrie. Atentatele împotriva Pentagonului, la Washington, şi a World Trade Center, la New York.
7 octombrie. Începutul operaţiunii „Libertate de neclintit“ în Afganistan. Talibanii vor fi alungaţi din Kabul pe 13 noiembrie.
2002
29 ianuarie. Dl George W. Bush califică Irakul, Iranul şi Coreea de Nord drept „axa Răului“ contra căreia promite să acţioneze.
Aprilie-iunie. Armata israeliană recucereşte şi ocupă din nou Cisiordania, distrugând infrastructurile civile palestiniene.
2003
20 martie. Începutul operaţiunii militare americano-britanice „Libertate în Irak“.
9 aprilie. Căderea dictaturii lui Saddam Hussein.
1 mai. Dl Bush anunţă că „misiunea“ din Irak este „îndeplinită“.
2 octombrie. Grupul de inspecţie din Irak recunoaşte că nu a fost găsită nici o armă de distrugere în masă.
2005
14 februarie: Asasinarea fostului premier libanez Rafik Hariri la Beirut.
5 martie: Preşedintele sirian Bachar al-Assad anunţă retragerea trupelor siriene, care va lua sfârşit câteva săptămâni mai târziu.
2006
Iunie-noiembrie. După ce a evacuat Fâşia Gaza în septembrie 2006, armata israeliană lansează aici două operaţiuni terestre şi aeriene de amploare. În ciuda numeroaselor incursiuni care au urmat, tirurile de rachete asupra oraşului Sderot vor continua.
12 iulie-14 august. Ofensivă militară israeliană în Liban. Exodul libanezilor din sud. O parte mai înstărită a populaţiei din nordul Israelului se refugiază în centru şi în sud.
11 august. Consiliul de Securitate al ONU hotărăşte întărirea contingentului Forţei Interimare a Naţiunilor Unite în Liban (Finul). De la 2.000 de oameni, el ajunge să aibă aproape 15.000, jumătate dintre ei fiind europeni (în jur de 1.650 francezi, 2.400 germani, 2.500 italieni etc.) din 25 de ţări reprezentate.
23 decembrie. Naţiunile Unite votează o primă rezoluţie (1737), impunând sancţiuni Iranului, care este acuzat că urmează un program nuclear ilegal.
28 decembrie. Grupări armate somaleze, sprijinite de armata etiopiană şi susţinute de Washington, cuceresc Mogadiscio din mâinile miliţiilor Tribunalelor Islamice.
2007
8 ianuarie. Statele Unite întreprind un raid aerian în sudul Somaliei, unde se presupune că se adăpostesc baze ale al-Qaeda. Din 1994 încoace, este prima lor acţiune militară în această ţară.
10 ianuarie. Dl Bush anunţă retragerea trupelor suplimentare din Irak şi plantarea în zonă a rachetelor antirachetă Patriot.
1 octombrie. Washingtonul creează în mod oficial un Comandament regional militar unic pentru Africa (Africom), al cărui sediu provizoriu este stabilit în Germania.
8 octombrie. Noul prim-ministru britanic Gordon Brown anunţă reducerea la jumătate, în primăvara lui 2008, a contingentului de 5.000 de soldaţi din Irak; contingentul a avut un număr maxim de 45.000 de soldaţi şi personal militar. Dintre cele 37 de ţări care au participat la acest război împreună cu Statele Unite mai sunt prezente acum doar vreo douăzeci.
Alain Gresh. "
http://www.monde-diplomatique.ro/Frontiere-date-peste-cap-de.html
" Frontiere date peste cap de războiul american„Acum zece ani, epicentrul politicii externe americane se afla în Europa, stare de fapt ce a durat din aprilie 1917, când Woodrow Wilson a trimis un milion de oameni pe frontul din Occident, până la intervenţia preşedintelui Clinton în Kosovo în 1999. De-a lungul întregului secol XX, Europa a fost preocuparea noastră vitală, de prim ordin. (...) De-acum înainte, lucrurile s-au schimbat. Pentru preşedintele Bush, pentru secretarul de Stat, Rice, Orientul Apropiat ocupă şi va ocupa şi pentru succesorii lor locul pe care l-a avut Europa în timpul secolului XX pentru administraţiile ce s-au succedat până acum.“ Pe 11 aprilie 2007, acestea au fost cuvintele subsecretarului de stat american, dl Nicholas Burns. (1)
Aşa cum s-a pronunţat cât se poate de clar preşedintele Bush, „ceea ce se întâmplă în Orientul Apropiat este mult mai mult decât un conflict militar. Este războiul ideologic decisiv al vremurilor noastre. De o parte a baricadei se află cei ce cred în libertate şi moderaţie; de cealaltă, sunt extremiştii care îi măcelăresc pe nevinovaţi şi îşi clamează intenţia de a ne distruge felul nostru de viaţă.“ (2)
De la 11 septembrie încoace, „Orientul Mijlociu extins“ – o regiune cu contururi vagi, care se întinde din Pakistan până în Maroc, trecând prin Cornul Africii – a devenit terenul principal de desfăşurare a forţelor americane, câmpul de bătălie decisiv, dacă nu chiar unic, a ceea ce Casa Albă califică drept conflict mondial. Datorită zăcămintelor sale de petrol, poziţiei strategice şi prezenţei Israelului, zona aceasta s-a numărat mereu printre priorităţile Statelor Unite, mai ales după 1956 şi după dispariţia progresivă de aici a Franţei şi a Marii Britanii. De acum înainte, după cum explică Philippe Droz-Vincent într-o analiză subtilă a „momentului american“ în Orientul Mijlociu, regiunea de care vorbim i-a luat locul Americii Latine, în poziţia de „curte din spate“ (3) a Statelor Unite, având însă în plus o dimensiune pe care subcontinentul american n-a avut-o niciodată, aceea de câmp de luptă vital al celui de-al treilea război mondial.
Peisajul a avut de suferit din această cauză. Fără îndoială că aceasta a fost şi scopul strategilor de la Pentagon şi al neoconservatorilor, dar ne îndoim că rezultatele au fost într-adevăr conforme cu visurile lor de a primeni regiunea, ca să-şi poată instaura aici puterea într-un mod durabil – după modelul conducătorilor francezi şi britanici în urma Primului Război Mondial.
În Afganistan, Irak sau Liban e necesară o implicare directă a armatelor occidentale
Acest „Orient Mijlociu extins“ s-a transformat într-o zonă de „războaie pline de excese“, marcată de numărul şi simultaneitatea conflictelor sângeroase, precum şi de participarea directă a armatelor occidentale. Afganistanul se prăbuşeşte în haos, iar trupele americane şi cele ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) se împotmolesc acolo. Irakul se confruntă în acelaşi timp cu o mişcare de rezistenţă faţă de ocupaţia străină şi cu lupte interconfesionale şi interetnice care au făcut sute de mii de victime – potrivit unor observatori, mai multe decât cele provocate de genocidul din Rwanda – şi au deschis răni ce nu se vor închide decât cu mare greutate.
În Liban se desfăşoară un război civil tăcut în care se înfruntă guvernul dlui Fuad Siniora şi opoziţia grupată în jurul organizaţiei Hezbollah şi al Curentului patriotic liber al generalului Michel Aoun; conflictul cu Israelul se poate reaprinde în orice clipă, în ciuda prezenţei unor contingente importante ale Forţei Interimare a Naţiunilor Unite în Liban (FINUL). În Palestina, colonizarea şi represiunea au accelerat nu numai îmbucătăţirea teritoriului, ci şi dezagregarea societăţii şi divizarea, probabil ireversibilă, a mişcării naţionale. De la intervenţia în Etiopia din decembrie 2006, susţinută de Washington, Somalia a primit titlul dubios de „noul front al războiului împotriva terorismului“. Şi putem să mai amintim şi Darfur, tensiunile din Pakistan, „ameninţarea teroristă“ din Maghreb sau posibilitatea unei noi ciocniri între Siria şi Israel.
Aceste conflicte, fiecare cu istoria lui şi cu cauzele sale locale, se înscriu de-acum înainte într-o viziune americană care le dă un „sens“. În perioada Războiului Rece, Statele Unite (ca şi Uniunea Sovietică, de altfel) percepeau fiecare criză prin prisma confruntării dintre Est şi Vest. Astfel, Nicaragua din anii ’70-’80 nu era terenul de luptă al Frontului sandinist împotriva unei dictaturi brutale, cu scopul de a construi o societate mai dreaptă, ci o ţară ce risca să cadă sub influenţa URSS-ului, imperiul Răului (4) – interpretare pe care poporul din Nicaragua a plătit-o cu zece ani de războaie şi distrugeri. Pentru Washington, nu mai există probleme palestiniene, crize ale statului somalez sau ale dezechilibrului confesional din Liban, ci o înfruntare la nivel mondial între Bine şi Rău. Ca un reflex în oglindă, acest tip de discurs dă apă la moară celui promovat de al-Qaeda, referitor la războiul neîncetat împotriva „cruciaţilor şi a evreilor“.
O asemenea dihotomie simplificatoare a sfârşit prin a deveni, în parte, o profeţie autorealizată; şi este instrumentată de actorii locali pentru a-şi consolida poziţiile. Din acest punct de vedere, exemplul Somaliei este lămuritor (5): guvernul federal somalez de tranziţie, compus din şefi militari corupţi şi incompetenţi, a „vândut“ Casei Albe ideea că ţara a devenit câmpul de luptă al „terorismului internaţional“. Prin urmare, Washingtonul a încurajat intervenţia militară în Addis-Abeba pentru a se debarasa de Tribunalele Islamice care puseseră stăpânire pe Mogadiscio cu şase luni în urmă (a se vedea articolul lui Philippe Lemayrie, pag. 10-11) Dinamicile interne au fost neglijate de dragul analizelor globalizante. Şi să nu uităm că invadarea unei ţări musulmane de către Etiopia, ţară creştină, le dă apă la moară celor mai radicale grupări islamiste (6).
Un alt exemplu este cel al Libanului, un stat fragil, care se sprijină pe o subtilă alchimie confesională. Acordând sprijin fără nuanţe unei singure tabere, unei jumătăţi a ţării împotriva celeilalte, guvernele american şi francez îngreunează şi mai mult orice încercare de soluţionare pe plan local a conflictului. De acum înainte, ţara nu mai este decât un teren pe care se înfruntă pe de o parte Occidentul şi aliaţii săi, iar pe de alta Iranul şi Siria – orice compromis, cu toate că este indispensabil, riscând să fie considerat o „victorie a Răului“.
Dacă războaiele se înmulţesc, între ele au început să se ţeasă o mie şi una de legături. Arme, oameni, tehnici traversează graniţele din ce în ce mai permeabile, uneori chiar în urma sutelor de mii de refugiaţi pe care sălbăticia luptelor îi împinge să ia calea exilului. Astfel, în Afganistan se răspândesc de doi ani anumite forme de luptă care au apărut în Irak, mai ales atentatele sinucigaşe (necunoscute în timpul ocupaţiei sovietice) – aceleaşi metode se întâlnesc de-acum în Algeria – sau folosirea bombelor IED (improvised explosive devices) împotriva transporturilor de trupe.
În tabăra de la Nahr El-Bared din Liban, sute de combatanţi, printre care mulţi străini care au câştigat experienţă în Irak, au ţinut piept mai mult de trei luni armatei libaneze. Mii de luptători arabi, pakistanezi, originari din Asia Centrală şi formaţi în Irak mişună pe acolo – să ne amintim că, după războiul împotriva sovieticilor dus în Afganistan, alţi războinici formaţi de serviciile americane şi pakistaneze se alăturaseră grupurilor teroriste din Egipt, din Algeria sau din alte părţi şi au constituit grosul batalioanelor organizaţiei al-Qaeda. Pe de altă parte, aceste războaie au alimentat un trafic foarte profitabil: unele arme cu care au fost dotate forţele de securitate irakiene au ajuns astfel în Turcia, în mâinile criminalilor (7)...
Teritorii întregi îşi caută autonomia născând aceeaşi intenţie în mintea altora
În acest context, statele din regiune, deja slăbite de deceniile de dictatură şi de corupţie, văd cum li se micşorează rolul. În anumite cazuri, ele au dispărut pur şi simplu, aşa cum s-a întâmplat cu Afganistanul. În Irak, dezagregarea actuală nu este doar rezultatul războiului, ci şi al celor peste treisprezece ani de embargo (1990-2003) care i-au răpit statului substanţa sa. În această perioadă a început să crească în ţară influenţa salafistă sunnită, mai ales de-a lungul contactelor clandestine cu Iordania, prin care ajungeau nu numai hrană şi medicamente, ci şi arme şi idei radicale (8). Nici o ţară vecină – nici Arabia Saudită, nici Iranul, nici Turcia, nici Siria – nu poate rămâne indiferentă faţă de instabilitatea de la graniţele sale; prin urmare, ca să-şi apere interesele, fiecare dintre ele intervine în mod direct sau indirect. În Liban, tentativele de reconstruire a unei puteri centrale au cam eşuat. În Palestina, autoritatea nu a supravieţuit decât datorită ajutorului militar şi economic primit din străinătate şi sprijinului guvernului israelian. Teritorii întregi, din Kurdistanul irakian până în Gaza, devin autonome, trezind alte şi alte aspiraţii la independenţă, atât kurzilor din Turcia, cât şi balucilor din Iran şi din Pakistan.
Rolul grupurilor armate e mai important ca oricând, îngreunând astfel orice negociere. În Afganistan, dar şi în Irak şi în Somalia, de ele depinde aproape totul. În Liban se află Hezbollah; în Gaza, Hamas a pus deja stăpânire pe teritoriu. Aceste organizaţii dau dovadă de o eficacitate de temut. În Irak, ţin în şah principala armată occidentală, iar NATO nu poate să le reducă la tăcere în Afganistan. În Liban, Hezbollah nu numai că a rezistat treizeci şi trei de zile în faţa atacului israelian, dar a şi schimbat regulile jocului: pentru prima dată din 1948-1949, o parte însemnată a populaţiei israeliene a fost constrânsă să fugă de acasă.
O „a treia generaţie“ de militanţi islamişti este pe cale să apară în Palestina
Chiar şi Hamas, care acţionează în Gaza, poate să lovească un oraş israelian, cum este Sderot. (9) Folosirea unui armament rudimentar, dar eficient şi uşor de înlocuit (IED, rachete Qassam, arme antitanc etc.) arată care sunt limitele forţelor americane şi israeliene. Zeev Schiff, cronicarul militar dispărut de curând, care scria pentru cotidianul Haaretz, făcea o constatare realistă: „Chiar dacă declarăm de zeci de ori că Hamas este sub presiune şi că doreşte un armistiţiu, aceasta nu va înlocui faptul că, în bătălia de la Sderot, Israelul a fost efectiv învins. (...) Israelul a trăit la Sderot ceva ce nu i se mai întâmplase din războiul de independenţă şi probabil niciodată: duşmanul a reuşit să reducă la tăcere un întreg oraş, împiedicând acolo desfăşurarea oricărei activităţi normale.“ (10)
Impasul politic din Palestina, dislocarea statelor, intervenţiile militare succesive ale Statelor Unite favorizează o disperare sinucigaşă şi furnizează argumente pentru supralicitările extremiste ale al-Qaeda. În urma răpirii din Gaza a doi ziarişti de la canalul american FoxNews de către un grup necunoscut până atunci, cotidianul saudit Al-Watan a publicat pe 31 august 2006 un articol referitor la „a treia generaţie“ de militanţi islamici care apare în Palestina, contestând Hamasul şi Jihadul islamic. Autorul o caracterizează astfel: nu are bază de masă; respinge orice compromis; nu se simte legată de regulile jocului politic; nu vizează doar israelienii; revendicările sale nu se limitează doar la Palestina. Faptul că grupări care se reclamă din al-Qaeda pot să se dezvolte în Irak şi în Afganistan, să înflorească în taberele palestiniene din Liban, să se implanteze în Maghreb şi în Somalia confirmă presiunea unei ideologii extremiste, într-un moment în care frontierele regionale se fisurează.
Naţionalismul care structurase regiunea încă din Primul Război Mondial este contestat astăzi de renaşterea identităţilor etnico-religioase, încurajată de Washington, din inconştienţă sau din calcul politic. Generalul David Petraeus, comandantul actual al trupelor americane din Irak, se afla în fruntea Diviziei 101 Aeropurtate care a cucerit Mossul în 2003. Una dintre primele sale hotărâri a fost crearea unui consiliu ales pe baza unui vot cenzitar ca să reprezinte oraşul: s-au instalat urne separate pentru kurzi, pentru arabi, turkmeni, pentru creştini etc. „Irakienii“ dispăruseră.
Această reducere a regiunii la un mozaic de „minorităţi“ domină toată politica americană; ea îi împinge pe oameni să se identifice cu comunitatea din care fac parte, în detrimentul oricărei apartenenţe naţionale (sau de altă natură (11)), slăbeşte integritatea statelor şi se împotmoleşte în conflicte nesfârşite: în Irak azi, în Siria sau în Iran mâine? De asemenea, ea încurajează toate ingerinţele străine, regionale sau internaţionale, fiecare manipulându-i pe actorii locali pentru a-şi îndeplini propriile interese. De altfel, încă din anii ’80, Israelul a jucat un rol major în elaborarea acestei strategii (12).
În timpul primului mandat al preşedintelui Bush, neoconservatorii nu se dădeau înapoi să predice o strategie de „instabilitate constructivă“ în Orientul Apropiat (13). „Ceea ce vedem aici sunt durerile facerii unui nou Orient Apropiat şi, orice am face, trebuie să fim siguri că lucrăm pentru a veni în întâmpinarea acestui nou Orient Apropiat, şi nu pentru a ne întoarce la vechiul Orient Apropiat“, îndrăznea încă să afirme dna Condoleezza Rice în timpul războiului din Liban din vara lui 2006, în timp ce ţara se năruia sub bombele lansate de aviaţia israeliană. Cu toate că cinismul unei asemenea declaraţii suscitase atunci destule comentarii furioase, secretarul de Stat american avea dreptate într-un fel: ceea ce se naşte, de la 11 septembrie încoace, sub ochii noştri, este un „nou Orient Apropiat“, care nu numai că nu seamănă deloc cu ceea ce-şi închipuiseră responsabilii americani, ci devine un factor de instabilitate major şi durabil, care zguduie toată politica mondială.
Geografia "haosului"
Al-Qaeda. Cu toate că este o nebuloasă fără un centru teritorial – se crede că principalii conducători, printre care şi dl Osama bin Laden, se află undeva la graniţa dintre Afganistan şi Pakistan – organizaţia şi-a creat filiale în multe ţări, mai ales în Irak, de la declanşarea invaziei americane. Grupuri care susţin că sunt parte din ea se pot găsi în Africa de Nord, în Liban, în Gaza, ele sunt puternice în Pakistan şi în Afganistan. Al-Qaeda dispune de militanţi şi în zona Golfului, în primul rând în Arabia Saudită.
Waziristan. Cele două provincii pakistaneze din nord şi din sud sunt un bastion al talibanilor pakistanezi şi o bază de sprijin pentru rebelii afgani. În 2005-2006 a fost semnat un acord între Islamabad şi conducătorii locali islamişti pentru „a neutraliza“ această regiune. Însă asaltul împotriva „moscheii roşii“ din Islamabad din iulie 2007 a reaprins conflictul între armată şi grupurile islamiste.
Kurdistanul irakian. Autonomă de fapt din 1991, regiunea scapă de sub autoritatea Bagdadului. Administrată de cele două partide kurde principale, Partidul Democratic şi Uniunea Patriotică, ea a devenit refugiu pentru numeroase grupuri de opoziţie turce şi iraniene, mai ales pentru Partidul Muncitorilor Kurzi (PKK) din Turcia şi Partidul pentru o Viaţă Liberă (PJAK), iranian, aflat în legătură cu PKK. Ankara şi Teheranul au avut mai multe intervenţii militare împotriva bazelor rebele.
Liban. Alegerile prezidenţiale ar trebui să aibă loc înainte de 24 noiembrie, dată la care expiră mandatul dlui Emile Lahud. Guvernul (condus de dl Fuad Siniora) şi opoziţia (inclusiv Hezbollah şi Curentul Patriotic Liber, principalul partid maronit) se înfruntă şi s-ar putea ajunge la situaţia alegerii a doi preşedinţi. În sud, FINUL, bine întărită după războiul din 2006, numără mai bine de 13.000 de oameni, dintre care jumătate sunt europeni.
Gaza. Cu o populaţie de 1,7 milioane de locuitori dintre care 75 de procente sunt refugiaţi, acesta se află sub controlul total al Hamas din iunie 2007. Fâşia se confruntă cu o blocadă impusă de Israel şi se fac numeroase incursiuni în ea, nivelul veniturilor a scăzut şi majoritatea populaţiei se află sub pragul de sărăcie. Grupurile palestiniene lansează în mod regulat rachete în direcţia oraşului Sderot.
Sinai. Peninsula egipteană a cunoscut numeroase atentate asupra siturilor turistice care au făcut mai multe victime. Beduinii încearcă să scape de sub tutela Cairo-ului, acuzat de veleităţi coloniale. Este un loc de trecere clandestin pentru mărfuri, mai ales către Israel şi Gaza. Traficul (de arme, ţigări, hrană etc.) s-a intensificat de când a fost impusă blocada din Gaza.
Somalia. Statul a încetat să existe de la începutul anilor ’90, iar nordul şi-a declarat independenţa în 1991, sub numele de Somaliland. În 2006, se intensifică luptele între o alianţă a comandanţilor de război şi Uniunea Tribunalelor Islamice. Ultimii cuceresc oraşul Mogadiscio, dar vor fi alungaţi de acolo de armata etiopiană sprijinită de Washington. Din acel moment o forţă de gherilă se dezvoltă contra „Etiopiei creştine“.
Sudan. Conflictul de la Darfur a făcut multe sute de mii de victime şi a dus la apariţia unui număr considerabil de refugiaţi (mai ales în Ciad şi în Republica Centrafricană). Aici au fost trimise câteva părţi din forţele Uniunii Africane; ele ar trebui să fie asistate de contingente ONU. Contingentele europene ar trebui să ajungă în Ciad şi în Republica Centrafricană în următoarele săptămâni. Conflictul din sudul Sudanului, îngheţat în urma acordurilor din 2003, riscă să se reaprindă: forţele sudiste au hotărât să-şi suspende participarea la guvernul de uniune naţională.
După 11 septembrie
2001
11 septembrie. Atentatele împotriva Pentagonului, la Washington, şi a World Trade Center, la New York.
7 octombrie. Începutul operaţiunii „Libertate de neclintit“ în Afganistan. Talibanii vor fi alungaţi din Kabul pe 13 noiembrie.
2002
29 ianuarie. Dl George W. Bush califică Irakul, Iranul şi Coreea de Nord drept „axa Răului“ contra căreia promite să acţioneze.
Aprilie-iunie. Armata israeliană recucereşte şi ocupă din nou Cisiordania, distrugând infrastructurile civile palestiniene.
2003
20 martie. Începutul operaţiunii militare americano-britanice „Libertate în Irak“.
9 aprilie. Căderea dictaturii lui Saddam Hussein.
1 mai. Dl Bush anunţă că „misiunea“ din Irak este „îndeplinită“.
2 octombrie. Grupul de inspecţie din Irak recunoaşte că nu a fost găsită nici o armă de distrugere în masă.
2005
14 februarie: Asasinarea fostului premier libanez Rafik Hariri la Beirut.
5 martie: Preşedintele sirian Bachar al-Assad anunţă retragerea trupelor siriene, care va lua sfârşit câteva săptămâni mai târziu.
2006
Iunie-noiembrie. După ce a evacuat Fâşia Gaza în septembrie 2006, armata israeliană lansează aici două operaţiuni terestre şi aeriene de amploare. În ciuda numeroaselor incursiuni care au urmat, tirurile de rachete asupra oraşului Sderot vor continua.
12 iulie-14 august. Ofensivă militară israeliană în Liban. Exodul libanezilor din sud. O parte mai înstărită a populaţiei din nordul Israelului se refugiază în centru şi în sud.
11 august. Consiliul de Securitate al ONU hotărăşte întărirea contingentului Forţei Interimare a Naţiunilor Unite în Liban (Finul). De la 2.000 de oameni, el ajunge să aibă aproape 15.000, jumătate dintre ei fiind europeni (în jur de 1.650 francezi, 2.400 germani, 2.500 italieni etc.) din 25 de ţări reprezentate.
23 decembrie. Naţiunile Unite votează o primă rezoluţie (1737), impunând sancţiuni Iranului, care este acuzat că urmează un program nuclear ilegal.
28 decembrie. Grupări armate somaleze, sprijinite de armata etiopiană şi susţinute de Washington, cuceresc Mogadiscio din mâinile miliţiilor Tribunalelor Islamice.
2007
8 ianuarie. Statele Unite întreprind un raid aerian în sudul Somaliei, unde se presupune că se adăpostesc baze ale al-Qaeda. Din 1994 încoace, este prima lor acţiune militară în această ţară.
10 ianuarie. Dl Bush anunţă retragerea trupelor suplimentare din Irak şi plantarea în zonă a rachetelor antirachetă Patriot.
1 octombrie. Washingtonul creează în mod oficial un Comandament regional militar unic pentru Africa (Africom), al cărui sediu provizoriu este stabilit în Germania.
8 octombrie. Noul prim-ministru britanic Gordon Brown anunţă reducerea la jumătate, în primăvara lui 2008, a contingentului de 5.000 de soldaţi din Irak; contingentul a avut un număr maxim de 45.000 de soldaţi şi personal militar. Dintre cele 37 de ţări care au participat la acest război împreună cu Statele Unite mai sunt prezente acum doar vreo douăzeci.
Alain Gresh. "