Mircea Cărtărescu Vineri, 10 Aprilie 2009
Mircea Cărtărescu: "Dacă nu strigăm acum, odată cu zecile de mii de tineri din Chişinău, că Moldova e românească, vom pierde această ţară nefericită, îi vom condamna pe aceşti oameni tineri la disperare perpetuă."
Dacă te-ai lua după agenţiile de presă din toată lumea, la Chişinău e primăvară şi copăceii au înflorit mirific. Totul e-n ordine, au fost alegeri, au câştigat comuniştii, preşedintele Voronin e, mai departe, garantul democraţiei şi legalităţii în mica, dar brava republică Moldova. Fiindcă în lume se întâmplă sau nu se întâmplă ceva doar în funcţie de interesele marilor puteri. La Chişinău nu se întâmplă zilele acestea nimic pentru că Rusia nu vrea să se întâmple şi pentru că UE şi USA nu vor să supere Rusia. Ce vedem la televizor, şi nu ceea ce realmente se petrece, ni se vinde drept realitate. În fosta Iugoslavie s-a întâmplat ceva, de asemenea se întâmplă lucruri în Iran sau în Afganistan. În Coreea de Nord e însă linişte şi pace. Acolo nu se petrec orori, nu se moare de foame, nu e torturat înspăimântător un popor de sclavi, cum probabil nu mai e altul pe Pământ. Unde sunt promotorii libertăţii şi ai democraţiei când vine vorba despre Coreea de Nord, gaura neagră a planetei?
Iar dacă laşitatea comunităţii internaţionale, aceeaşi care nu voia să-l supere pe Hitler până la război şi n-a vrut să-i supere pe ruşi cincizeci de ani după aceea, preferând să lase jumătate din omenire pradă totalitarismului, o priveşte pe ea, laşitatea românească ne priveşte pe noi toţi. Nu avem până acum, de aproape o săptămână de când e revoluţie la Chişinău, nicio reacţie oficială a autorităţilor române. Ne e frică până şi de bănuiala că i-am sprijini în vreun fel pe „vandalii” şi „golanii” care au ieşit în stradă acolo. Nici dacă l-am avea mai departe preşedinte pe Iliescu nu s-ar fi lăsat o tăcere mai sinistră. Traian Băsescu ar fi trebuit să reacţioneze de mult, el care are între obiectivele principale în politica externă unificarea cu Moldova, el care a condamnat comunismul, el care e un temperamental şi, vreau să cred, un patriot.
Brusc, ne-am amintit că Moldova e un stat suveran, brusc ne-am adus aminte de legalitate şi de democraţie. Brusc, am uitat de drepturile omului şi de îndatoririle noastre de fraţi mai mari ai românilor de peste Prut. Nu ne-au tulburat nici abuzurile strigătoare la cer ale regimului lui Voronin: vizele pentru cetăţenii români, expulzările de diplomaţi români, ne-au deranjat doar (în loc să ne onoreze) acuzaţiile că suntem în spatele evenimentelor din Chişinău. Măcar de-am fi fost! Aş fi fost acum recunoscător politicienilor români.
Mediile de la noi s-au întrecut să ne arate imagini ale revoluţiei moldovene, dar ca pe nişte ştiri „hot”, la concurenţă cu arestarea unor derbedei şi cu nişte zvonuri tâmpite. Niciun pic de solidaritate cu tinerii care, acum, luptă pentru dreptul la viaţă şi la viitor în Chişinău. Singura excepţie a fost „Naşul”, emisiunea lui Radu Moraru, jurnalist care de câtva timp a crescut mult în ochii mei. Din tot ce-am văzut în ultimele zile la televizor, e singura emisiune care-a militat ardent şi decent totodată pentru solidarizarea noastră cu studenţii basarabeni.
Aş vrea să convenim din nou asupra unor lucruri simple: Moldova nu e pentru noi un stat oarecare, nu e Letonia sau Gruzia (deşi o mişcare de eliberare de un regim tiranic şi, potenţial, totalitar ar trebui sprijinită oriunde). Moldova e românească, poporul ei vorbeşte oficial limba română, România e pentru ei o patrie-mamă. Dorinţa de reunificare a României cu Moldova nu e un amestec în treburile interne ale unui stat, e o dorinţă legitimă şi reciprocă. Unirea ar fi trebuit înfăptuită de mult, din primii ani de după Revoluţie, când unificarea Germaniei ar fi servit drept precedent şi model. Nimeni nu s-ar fi opus atunci, când Rusia era la pământ, unificării celor două state române. Atunci, un regim rusofil, al lui Iliescu şi-al FSN-ului, au împiedicat cursul natural al evenimentelor. Nici regimul Constantinescu n-a făcut-o, din aceeaşi impotenţă generalizată care l-a caracterizat. De aceea mi-am pus atâtea speranţe în Băsescu şi în Convenţia Democratică. Băsescu a condamnat comunismul ca sistem politic criminal. Era cazul să-l condamne mai ales în Republica Moldova, unde el e practicat pe faţă şi unde a nenorocit timp de douăzeci de ani o ţară şi un popor. Cum putem tolera noi, care-am trecut printr-o revoluţie, un guvern comunist peste Prut? Iar acum, când oamenii tineri se revoltă împotriva acestui regim criminal, cum putem bâigui mai departe scuze diplomatice despre respectul suveranităţii şi despre neamestecul în treburile interne? Dar să ne amestecăm o dată naibii, să arătăm o dată că îi vrem pe moldoveni! Avem în fine o oportunitate cât roata carului – poate următoarea va veni după cincizeci de ani. Dacă nu strigăm acum, odată cu zecile de mii de tineri din Chişinău, că Moldova e românească, vom pierde această ţară nefericită, îi vom condamna pe aceşti oameni tineri la disperare perpetuă.
Aştept de la autorităţile române şi de la fiecare dintre noi să ieşim din laşitatea asta josnică şi să arătăm că ne pasă.
Mircea Cărtărescu: "Dacă nu strigăm acum, odată cu zecile de mii de tineri din Chişinău, că Moldova e românească, vom pierde această ţară nefericită, îi vom condamna pe aceşti oameni tineri la disperare perpetuă."
Dacă te-ai lua după agenţiile de presă din toată lumea, la Chişinău e primăvară şi copăceii au înflorit mirific. Totul e-n ordine, au fost alegeri, au câştigat comuniştii, preşedintele Voronin e, mai departe, garantul democraţiei şi legalităţii în mica, dar brava republică Moldova. Fiindcă în lume se întâmplă sau nu se întâmplă ceva doar în funcţie de interesele marilor puteri. La Chişinău nu se întâmplă zilele acestea nimic pentru că Rusia nu vrea să se întâmple şi pentru că UE şi USA nu vor să supere Rusia. Ce vedem la televizor, şi nu ceea ce realmente se petrece, ni se vinde drept realitate. În fosta Iugoslavie s-a întâmplat ceva, de asemenea se întâmplă lucruri în Iran sau în Afganistan. În Coreea de Nord e însă linişte şi pace. Acolo nu se petrec orori, nu se moare de foame, nu e torturat înspăimântător un popor de sclavi, cum probabil nu mai e altul pe Pământ. Unde sunt promotorii libertăţii şi ai democraţiei când vine vorba despre Coreea de Nord, gaura neagră a planetei?
Iar dacă laşitatea comunităţii internaţionale, aceeaşi care nu voia să-l supere pe Hitler până la război şi n-a vrut să-i supere pe ruşi cincizeci de ani după aceea, preferând să lase jumătate din omenire pradă totalitarismului, o priveşte pe ea, laşitatea românească ne priveşte pe noi toţi. Nu avem până acum, de aproape o săptămână de când e revoluţie la Chişinău, nicio reacţie oficială a autorităţilor române. Ne e frică până şi de bănuiala că i-am sprijini în vreun fel pe „vandalii” şi „golanii” care au ieşit în stradă acolo. Nici dacă l-am avea mai departe preşedinte pe Iliescu nu s-ar fi lăsat o tăcere mai sinistră. Traian Băsescu ar fi trebuit să reacţioneze de mult, el care are între obiectivele principale în politica externă unificarea cu Moldova, el care a condamnat comunismul, el care e un temperamental şi, vreau să cred, un patriot.
Brusc, ne-am amintit că Moldova e un stat suveran, brusc ne-am adus aminte de legalitate şi de democraţie. Brusc, am uitat de drepturile omului şi de îndatoririle noastre de fraţi mai mari ai românilor de peste Prut. Nu ne-au tulburat nici abuzurile strigătoare la cer ale regimului lui Voronin: vizele pentru cetăţenii români, expulzările de diplomaţi români, ne-au deranjat doar (în loc să ne onoreze) acuzaţiile că suntem în spatele evenimentelor din Chişinău. Măcar de-am fi fost! Aş fi fost acum recunoscător politicienilor români.
Mediile de la noi s-au întrecut să ne arate imagini ale revoluţiei moldovene, dar ca pe nişte ştiri „hot”, la concurenţă cu arestarea unor derbedei şi cu nişte zvonuri tâmpite. Niciun pic de solidaritate cu tinerii care, acum, luptă pentru dreptul la viaţă şi la viitor în Chişinău. Singura excepţie a fost „Naşul”, emisiunea lui Radu Moraru, jurnalist care de câtva timp a crescut mult în ochii mei. Din tot ce-am văzut în ultimele zile la televizor, e singura emisiune care-a militat ardent şi decent totodată pentru solidarizarea noastră cu studenţii basarabeni.
Aş vrea să convenim din nou asupra unor lucruri simple: Moldova nu e pentru noi un stat oarecare, nu e Letonia sau Gruzia (deşi o mişcare de eliberare de un regim tiranic şi, potenţial, totalitar ar trebui sprijinită oriunde). Moldova e românească, poporul ei vorbeşte oficial limba română, România e pentru ei o patrie-mamă. Dorinţa de reunificare a României cu Moldova nu e un amestec în treburile interne ale unui stat, e o dorinţă legitimă şi reciprocă. Unirea ar fi trebuit înfăptuită de mult, din primii ani de după Revoluţie, când unificarea Germaniei ar fi servit drept precedent şi model. Nimeni nu s-ar fi opus atunci, când Rusia era la pământ, unificării celor două state române. Atunci, un regim rusofil, al lui Iliescu şi-al FSN-ului, au împiedicat cursul natural al evenimentelor. Nici regimul Constantinescu n-a făcut-o, din aceeaşi impotenţă generalizată care l-a caracterizat. De aceea mi-am pus atâtea speranţe în Băsescu şi în Convenţia Democratică. Băsescu a condamnat comunismul ca sistem politic criminal. Era cazul să-l condamne mai ales în Republica Moldova, unde el e practicat pe faţă şi unde a nenorocit timp de douăzeci de ani o ţară şi un popor. Cum putem tolera noi, care-am trecut printr-o revoluţie, un guvern comunist peste Prut? Iar acum, când oamenii tineri se revoltă împotriva acestui regim criminal, cum putem bâigui mai departe scuze diplomatice despre respectul suveranităţii şi despre neamestecul în treburile interne? Dar să ne amestecăm o dată naibii, să arătăm o dată că îi vrem pe moldoveni! Avem în fine o oportunitate cât roata carului – poate următoarea va veni după cincizeci de ani. Dacă nu strigăm acum, odată cu zecile de mii de tineri din Chişinău, că Moldova e românească, vom pierde această ţară nefericită, îi vom condamna pe aceşti oameni tineri la disperare perpetuă.
Aştept de la autorităţile române şi de la fiecare dintre noi să ieşim din laşitatea asta josnică şi să arătăm că ne pasă.
