Voronin a stins lumina şi a tras obloanele
Cel mau urât dintre moldoveni
Deşi a câştigat „detaşat” alegerile, Voronin şi-a încheiat cel de-al doilea mandat în mod ruşinos. Imaginile sediilor parlamentului şi preşedinţiei devastate confirmă un singur lucru: aşa o termină toţi dictatorii. Protestele din această săptămână au arătat că Voronin este cel mau urât dintre politicienii moldoveni. El e detestat de o parte a societăţii cu aceeaşi forţă şi sinceritate cu care e adulat de cealaltă parte. Cei care îl adulează sunt camarila, aparatul cinovnicesc, bătrânii flămânzi şi manipulaţi; cei care-l urăsc sunt tinerii şi partea dinamică, informată a societăţii.
După evenimentele de marţi a devenit clar că în societatea moldoveană nu a mai rămas loc pentru dialog; Voronin a antagonizat fatal cele două tabere. În aceşti opt ani de dictatură comunistă Voronin a împărţit ţara în două - în „oamenii lui” (ai partidului) şi în „ceilalţi” - „restul”, „pleava”, „duşmanii statalităţii”. În aceşti ani, „oamenii partidului” s-au bucurat de toate privilegiile, au avut accesul la fondurile băneşti, iar „restul” a fost hrănit cu resturi de la masa stăpânului. În timp ce pensionarilor şi bugetarilor li se aruncau câţiva lei drept „majorare”, ei au acumulat miliarde. Odată şi odată urma să se producă explozia. Marţi, când se devastau sediile Preşedinţiei şi Parlamentului, s-a confirmat vechiul adevăr: violenţa naşte violenţă, ura naşte ură. Barbaria naşte barbarie. Vandalismul naşte vandalism.
Furia oarbă s-a dezlănţuit împotriva iresponsabilităţii oarbe. Iar vina pentru această explozie de violenţă o poartă un singur om, şi numele lui e Voronin. Opt ani acest om a isterizat şi a radicalizat societatea, a împărţit-o în „ai lor” şi „duşmani”, şi-a subordonat poliţia, presa, justiţia ş.a.m.d. Tot mai mulţi cetăţeni care nu împărtăşesc ideologia comunistă au început să se simtă străini în propria ţară. Cel mai acut au simţit aceasta tinerii, care nu-şi mai văd viitorul lor legat de această ţară. Adolescenţii şi tinerii care au atacat clădirile Preşedinţiei şi Parlamentului sunt copiii părinţilor plecaţi în străinătate, acei care au crescut ca „orfani”, fără grija şi căldura părinţilor. Chiar dacă actele de vandalism nu ar fi fost provocate şi dirijate, psihologic, putem explica această explozie de violenţă şi cruzime. Acţiunile lor erau comparabile cu reacţia unei fiare scăpată din captivitate, senzaţia libertăţii, conştiinţa că sunt liberi i-a orbit, a trezit în ei instinctele primare. Ei trăiau acele clipe când omul nu se mai gândeşte la moarte, când nu mai acţionează raţional, lucru cunoscut din studiile despre psihologia maselor. În aceste clipe se săvârşesc revoluţiile. Revoluţiile care apoi sunt confiscate, iar făuritorii lor - ghilotinaţi.
Un paradox deloc… paradoxal
Acum o săptămână, scriam în acest colţ de pagină că în cabina de votare eşti ca pe un câmp minat - nu ai dreptul la greşeală. Duminică, 5 aprilie, 1 milion 555 mii 577 de moldoveni au trecut prin acest „câmp minat”. Cele trei partide de opoziţie care au depăşit pragul electoral (PL, PLDM şi AMN) nu recunosc rezultatele alegerilor, considerându-le fraudate. Că alegerile au fost fraudate nici nu se discută, numai că acest fapt trebuie dovedit cu cifre şi date concrete. Mă tem însă că acestor partide le va fi foarte dificil să demonstreze frauda - fiindcă, ea, frauda principală, nu a fost una tehnică, de suprafaţă, demonstrabilă, adică măsurabilă, ci una ascunsă, de profunzime. Altfel spus, rezultatele scrutinului nu au fost mistificate, falsificate, fraudate (numai) în ziua alegerilor, prin diverse şmecherii şi scheme, ci (mai ales) până la ziua scrutinului, începând încă din 6 martie 2005…
E dreptul Opoziţiei să recunoască sau să conteste rezultatele alegerilor, dar ceea ce a urmat după 5 aprilie dovedeşte că primul şi cel mai mare nemulţumit de rezultatele alegerilor este Partidul Comuniştilor. Cele 60 de mandate obţinute de ei nu constituie o victorie, ci o înfrângere a comuniştilor. Această afirmaţie nu este, cum ar putea să pară, paradoxală. Încerc să explic acest „paradox”.
Scopul principal al comuniştilor a fost nu numai de a trece în Parlament cu o majoritate confortabilă, ci şi de a nu permite cel puţin unuia dintre cele trei partide de opoziţie să acceadă în legislativ. Dacă judecăm după sloganele ultimelor săptămâni de campanie electorală, comuniştii au făcut totul ce au putut ca să nu treacă în Parlament PLDM sau AMN. Planul lor a fost ca în locul unuia dintre aceste două partide să acceadă în legislativ fie PPCD, fie PSDM, fie UCM. Din acest punct de vedere, biruinţa detaşată a PCRM e o pierdere, iar „înfrângerea” (scorul electoral modest) celor trei formaţiuni de opoziţie este o biruinţă. Pentru a demonstra caracterul democratic al alegerilor şi existenţa unui sistem politic pluripartidist în RM, Voronin avea nevoie de o altă majoritate parlamentară, formată din mai multe partide, fiindcă monopolul unui singur partid, ca în „vremurile bune”, face rău imaginii, trezeşte suspiciuni în lumea liberă. Astfel, Voronin avea nevoie de o imitare a pluralismului politic, de un simulacru al unei majorităţi formată din cel puţin două partide. Accederea în Parlament a tuturor celor trei partide de opoziţie şi rămânerea în afara pragului electoral a celorlalte formaţiuni le-a încurcat cărţile şi singura soluţie pe care o aveau la îndemână comuniştii pentru a-şi justifica victoria era de a compromite Opoziţia şi de a demonstra lumii întregi că poporul a votat masiv PCRM deoarece este singura forţă politică responsabilă, care poate asigura stabilitatea în ţară. Astfel, Opoziţia trebuia prezentată ca o adunătură de „bandiţi”, legaţi cu imperialismul mondial (plătiţi deci din exterior), scopul venirii ei la putere fiind distrugerea statalităţii. În aceste condiţii, comuniştii aveau nevoie de o provocare de proporţii care i-ar fi legitimat ca fiind exponenţii şi garantul stabilităţii. Şi provocarea a fost organizată.
Al treilea Reich al lui V. Voronin
Rămânerea comuniştilor la putere şi după alegerile din 5 aprilie 2009 trebuia marcată prin ceva simbolic, ceva care nu numai ar fi uimit lumea, ci şi le-ar fi asigurat în interior un control total asupra societăţii. Faptul că au ajuns să rămână la putere prin fraudă electorală trebuia legitimat prin ceva. Societăţii, dar şi opiniei publice din exterior, trebuia să i se servească ceva ce ar fi deturnat atenţia de la subiectul fraudei şi ar fi orientat-o spre alte subiecte. Şi comuniştii au găsit acest „ceva”. Singurul model viabil şi credibil, de unde şi-ar fi putut alimenta imaginaţia este, fireşte, modelul totalitar hitlerist. În 1933, când Hitler a dorit să-şi înlăture oponenţii politici (comuniştii), el a incendiat Reichstagul, parlamentul Germaniei, dând toată vina pe oponenţii săi. După această operaţiune, Hitler devine stăpânul Germaniei şi în acest an, 1933, se naşte regimul nazist, numit „al treilea Reich”.
Incendierea, marţi, a sediilor Parlamentului şi Preşedinţiei aminteşte uluitor de incendierea Reichstagului. Dacă pui cap la cap nişte lucruri, nu poţi să nu constaţi că vandalizarea acestor instituţii este, fără îndoială, opera comuniştilor. Alegerile din 5 aprilie, câştigate prin fraudă, trebuiau să pună baza celui de al „treilea Reich” al lui Voronin - a unui regim de esenţă fascistă, izolat de lumea europeană, controlat în continuare de clanurile ce guvernează RM de opt ani. Scopul lui Voronin a fost de a discredita Opoziţia, de a o prezenta opiniei publice interne şi externe ca fiind o adunătură de bandiţi, ghidaţi de lumea interlopă. Iată de ce, Voronin avea nevoie de o amplă provocare în care să fie implicată Opoziţia, şi alta mai potrivită nici că se putea - incendierea Parlamentului şi a Preşedinţiei. Imaginile de groază transmise de la acest eveniment au avut şi au menirea să demonstreze lumii întregi că venirea acestei Opoziţii la putere ar fi egalat cu distrugerea statului R. Moldova şi întoarcerea în epoca barbariei.
Alt scop urmărit de comunişti prin această provocare e să demonstreze că R. Moldova este o „pradă” vânată de România; că, chipurile, provocările au fost gestionate şi plătite de România. Iată de ce, acţiunile ce au urmat după incendierea „Reichstagului” de la Chişinău au culminat cu închiderea punctelor de trecere vamală cu România, introducerea vizelor pentru cetăţenii români şi expulzarea din R. Moldova a ambasadorului României la Chişinău, Filip Teodorescu. Aceste acţiuni au fost „prefaţate” de felicitarea trimisă lui Voronin de către preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, cu prilejul câştigării alegerilor - felicitare venită, apropo, înainte să fi fost anunţate rezultatele oficiale ale scrutinului de duminică.
Opoziţiei i s-a întins o cursă, mişcarea spontană a tinerilor a fost compromisă, Voronin (Tkaciuk) a preluat iniţiativa mediatică şi propagandistică, iar singurul aliat al Opoziţiei - Occidentul democratic -, pentru a nu supăra Rusia, a reacţionat destul de plictisit la provocarea de la Chişinău, unii dintre reprezentanţii acestuia mai păstrând, probabil, dulci amintiri din răcoroasele beciuri de la Cricova şi Mileşti. Motiv din care nici nu vor să înţeleagă că ceea ce s-a întâmplat la Chişinău e o acţiune antiromânească şi antieuropeană a Rusiei, făcută cu mâna lui Voronin. Iar cel de al „treilea Reich” al lui Voronin nu mai este un miraj, ci o realitate…
R. Moldova a fost închisă, pentru a fi „apărată” de români. Ruşii îi trimit lui Voronin mesaje de felicitare şi de încurajare. Europa tace, nu vrea să-l enerveze pe Ursul rusesc. Voronin se comportă ca un proprietar de dugheană care, simţindu-se ameninţat, închide localul. Dugheana se numeşte R. Moldova. Dughenarul a stins lumina şi a tras obloanele. E întuneric în dugheana R. Moldova…
