EVZ.ro -- Între Costuleni rămâne doar Prutul
Între Costuleni rămâne doar Prutul
Cică până la 1812, când Basarabia a trecut în Imperiul Rus, era un singur sat Costuleni...
GARDUL GHIMPAT ridicat de RUSIA COTROPITOARE intre INIMILE FRATILOR ROMANI A CAZUT!
Sârma ghimpată dintre comuna românească şi cea din Republica Moldova este pusă la pământ, după câteva decenii în care neamurile aflate de-o parte şi de alta s-au rupt aproape cu totul.
De vină au fost stăpânirile şi inundaţiile, nu se ştie care a venit cu furie mai mare. Cică până la 1812, când Basarabia a trecut în Imperiul Rus, era un singur sat Costuleni, care avea case pe ambele maluri ale Prutului. Aşa zic, cel puţin, istoricii basarabeni. Se mai spune că desele revărsări au mutat casele tot mai departe de râu, împrăştiindu-le pe ambele maluri.
O parte dintre cei mutaţi ar fi înfiinţat, după aceea, satul românesc de azi, ceilalţi s-au dus în stânga, în Basarabia.
Pentru că nu avea timp de mărunţişuri, Uniunea Sovietică a ridicat 360 de kilometri de sârmă ghimpată la graniţa cu România. De după gard, peste apa Prutului, neamurile s-au strigat o vreme, s-au mai căutat. Au trebuit însă să-şi vadă şi de viaţa lor, să facă nunţi, să crească mulţi copii şi să moară.
Gospodarul Mihăiţă Butnaru (66 de ani), din comuna Costuleni (raionul Ungheni) zice că nu-i târziu nici acum pentru revederi, când stăpânirile s-au schimbat, iar stâlpii gardului sunt putrezi şi cad uşor sub topoarele grănicerilor.
Planul unei profesoare
Să tot fie vreo oră şi jumătate cu maşina de la Costuleniul basarabean până la cel din România. Treci printre case îngrijite, cu garduri verzi şi albastre, apoi prin Ungheni, mai e şoseaua şerpuită până la Iaşi şi de dincolo de oraş.
Dar nu-i aşa simplu în toate cazurile: la Vama Sculeni, de exemplu, cetăţeanul Republicii Moldova trebuie să prezinte felurite acte şi să arate apoi că are la el cei 500 de euro ceruţi de Uniunea Europeană.
Iar asta ţine, deocamdată, în loc planul profesoarei de istorie şi geografie Valeria Popa din Costuleni (judeţul Iaşi), actualmente pensionară. Are totul în minte încă din 2007, de când a vizitat localitatea geamănă împreună cu o delegaţie din comună, condusă de primarul Dumitru Harabagiu. „Suntem ultima generaţie care am putea întregi cele două maluri ale Prutului. Cei ce vin după noi au deja alte preocupări şi nu prea ştiu ce s-a întâmplat cu strămoşii lor”, spunea cu acea ocazie primarul Costuleniului românesc.
Pentru Valeria Popa, întregirea asta trebuie să înceapă frumos, cu un autocar plin de elevi şi de bătrâni din Costuleniul celălalt, cu îmbrăţişări şi cu strângeri de mână.
MALUL STÂNG
Moş Mihăiţă Butnaru ar vrea să se scalde în Prut
Pentru ca moş Mihăiţă Butnaru să-ţi zică povestea promisă, trebuie să te ia cu binişorul din grădină, acolo unde te minunezi de stupii lui pictaţi cu berze şi flori. Vei intra în bucătărie, iar tanti Zena îţi va lua încălţările şi le va pune lângă plita fierbinte, la uscat. Cât Mihăiţă Butnaru îţi va zice povestea lui, tanti Zena va învârti în mâncare. Bătrânul va opri mai întâi radioul portabil de pe raft - la care nişte oameni tocmai zic că dărâmarea gardului de sârmă era inevitabilă -, apoi se va aşeza pe un scaun, aproape de geam.
Îţi va zice mai întâi că mama lui e din dreapta Prutului, că ştie de la ea şi de la alţii mai bătrâni că înainte de război viaţa era bună, că oamenii cărau sacii la moară în Iaşi, că se duceau şi se scăldau în Prut după o zi de muncă şi iarna treceau chiar râul de pe un sloi pe altul, după lemne, făceau din ele plute.
Istoria lui Mihăiţă Butnaru trebuie zisă, dar nu mai trebuie trăită niciodată. „După ce au pus ruşii graniţa, umblau grănicerii călare pe cai. Nu era încă sârmă, nu era nimic. Şi-apoi ţin minte că la marginea satului, pe malurile Prutului, erau case. O fată de pe aici s-a căsătorit şi s-a dus pe partea cealaltă. Şi când au venit ruşii şi au pus graniţa, neamurile vorbeau peste Prut. O întreba mama pe fată: «Ce mâncare faci?». «Iaca nişte fasole, că n-am ce». Dar oamenii din partea asta erau mai gospodari, aveau vacă, aveau oi. Şi lui maică-sa îi era jale de ea: «Ţi-aş da o căldare de lapte pentru copii. Dar cum să-ţi dau?». Istoria asta mi-a rămas în inimă de atunci”.
O aşteptare cam lungă
Aşa au fost vremurile: podurile au căzut, ruşii au zis apoi că Prutul se umflă, că e pericol de inundaţii şi că, prin urmare, casele de lângă apă trebuie demolate, iar ghimpii au împânzit Prutul. Însă lumea a continuat să se strângă lângă mal, fie şi pentru o vorbă din partea cealaltă. „Mai tare ne interesa dacă cel de dincolo de Prut ştia neamuri. Se ducea omul şi-i anunţa: «Vezi că o să vină Mihai de pe partea cealaltă». Dar dacă ne auzeau grănicerii, era gata, nu mai aveai ce căuta acolo”, povesteşte bătrânul.
Neamurile i s-au împrăştiat prin toată România, are chiar un văr drept pe care nu l-a văzut niciodată. Şi totuşi au trecut dincolo: prin ’72, la o înmormântare, în ’88, când au luat maşina şi s-au întâlnit cu nişte verişori, sau în ’90, când s-au împrietenit cu familia unui ofiţer ieşean la Podul de Flori şi au fost în vizită la ei. Cam pe-atunci au văzut şi mănăstirile din nordul Moldovei, Curtea de Argeş şi s-au minunat de munţi.
Au trecut 20 de ani, şi moş Butnaru îi mulţumeşte lui Dumnezeu că a ajuns să vadă cum dispare sârma: „Am 66 de ani şi am trecut peste toate, dintr-un veac în altul. Ne bucurăm mult. Parcă aşteptăm din zi în zi să ne putem duce la Prut să ne scăldăm, să prindem un peşte acolo”.
Tanti Zena îi taie puţin din avânt: „Cred că tot o să fie vreo regulă, ceva, n-o să dea voie aşa, care cum vrea”. Moş Mihai: „O să fie pe ore, de exemplu. E greu de spus, dar eu parcă văd că o să se limpezească treburile”. Pe scaunul din faţa ta, Mihăiţă Butnaru întinereşte întruna, până ajunge la vârsta unui băiat care, la vremea lui, n-avea voie să se scalde în Prut.
