Schisma dintre cele două mari ramuri ale Bisericii creştine, răsăriteană şi apuseană, prin proporţiile care le-a luat şi consecinţele care au urmat, a fost cea mai mare tragedie medievală, după părerea unor istorici mai tragică şi mai păgubitoare decât Reforma protestantă. Cauzele ei au fost multiple şi nu în primul rând teologice, acestea fiind mai mult pentru a justifica ruptura decât să o provoace. Trei din cauze trebuie socotite principale:
a) Cezaro-papismul.
b) Ambiţia patriarhilor din Constantinopol.
c) Antagonismul etnic sau ura reciprocă dintre greci şi latini.
Germenii schismei au fost aruncaţi în terenul ecleziastic încă din veacul al IV-lea, au înflorit sub patriarhul Fotie (858-867 şi 877-886), ca să rodească din plin sub patriarhul Mihail I Cerularie (1043-1058), bărbat ambiţios, energic şi autoritar, dar plin - peste măsură - de iubirea de sine şi naţia sa grecească.
a) Revenind cu câteva detalii asupra cezaro-papismului, trebuie să arătăm că a fost una din cauzele determinante ale schismei. Încă din secolul al IV-lea îşi arată colţii, chiar prin împăratul Constantin, cel ce a decretat libertatea creştinismului şi punerea lui pe picior de egalitate cu cultul oficial de stat păgân, prin edictul de la Milano din 313. El a voit să fie capul Bisericii creştine, aşa cum, în păgânism, împăratul era şeful suprem al cultului, pontifex maximux. Neavând însă putere de ord şi fiindu-i interzise actele sacerdotale, a găsit totuşi o cale ocolită spre sanctuar, după cum ne spune Eusebiu: Constantin s-a numit pe sine episcop exterior.47) După fixarea capitalei Imperiului de răsărit la Bizanţ, văzând episcopii din Orient că pe împărat îl preocupă şi desfată cultul personalităţii pe linie religioasă, pretextând obligaţii de recunoştinţă pentru binele făcut Bisericii, au căutat - printr-un servilism pronunţat - să scoată în relief această veleitate imperială, numindu-l pe bazileu "egal cu apostolii, alesul, vicarul, chipul lui Dumnezeu, preot şi rege. Orice atingea persoana sa era considerat sfinţit şi în curând ceremonialul de la curte îi conferea onoruri aproape divine. Ca episcop exterior se plasa peste toţi episcopii dinlăuntru, care deveneau supuşii săi şi cărora le poruncea ca stăpân".48) Atât Constantin, cât şi urmaşii săi s-au preocupat personal de tot ceea ce privea Biserica, asigurându-şi o putere excesivă, atât în materie de dogmă cât şi de disciplină, chestiuni care în Biserica romană erau un atribut de drept divin exclusiv al papilor. De aici începe cezaro-papismul bizantin. "Împăratul se amestecă să convoace, să prezideze, să dirijeze, să confirme sinoadele. Episcopii chemaţi care nu ascultă sunt ameninţaţi cu cele mai aspre pedepse şi, aceste ameninţări, nu sunt cuvinte zadarnice. Ereticii, adică aceia pe care împăratul îi consideră ca atare, sunt urmăriţi fără milă. Împăratul legiferează în probleme privind viaţa clericilor şi a călugărilor. Supraveghează atât de strâns alegerile episcopale, exercită asupra clericilor o astfel de presiune, mai ales când e vorba a-l numi pe episcopul capitalei, încât alegerile se reduc la o simplă formalitate. Nu este rar cazul în care prelaţi dezagreabili sunt înlocuiţi de intriganţi şi linguşitori".49) Nici dogmele nu sunt la adăpost în faţa capriciilor şi puterii împăratului. Aproape toate marile erezii dintre anii 325-787 (I-ul şi al VII-lea sinod ecumenic au fost patronate, susţinute, uneori chiar născocite de împăraţi. Unii au promulgat edicte dogmatice cu ton de definiţie "ex cathedra" şi, ce e mai rău, aproape toate aceste edicte exprimă o erezie. În fond, scopul edictelor a fost politic.
Biserica stăpânită de împărat nu dispunea decât de episcopi curtezani, orientalii fiind, prin însăşi firea lor şi prin temperamentul rasei înclinaţi spre servilism şi intrigă. Sub mâna de fier a autocratului, cei mai buni dau dovada unei deplorabile slăbiciuni de caracter, în timp ce intriganţii şi valeţii merg în întâmpinarea voinţei împăratului.
Conciliabule scandaloase au luat apărarea atâtor erezii. În faţa valului ereziilor şi a schismelor neîntrerupte, desfăşurate pe întinderi mari de timp, numai episcopul Romei a avut curajul să ţină piept cu puterea imperială, neîncetând să-i repete cezarului că nu are dreptul să se amestece în domeniul credinţei şi al conştiinţei şi, fără să slăbească vreodată, le-a înfierat încălcările sacrilege. Papii au fost aceia care s-au opus cu toată hotărîrea tuturor ereziilor, fie ele chiar imperiale. Unii dintre ei au plătit cu pierderea scaunului sau chiar a vieţii. Până la urmă papii au fost învingători. Ei au făcut să triumfe credinţa în sinoadele ecumenice de la Niceea, Efes, Calcedon, Constantinopol, sinoade care au dat o strălucită mărturie primatului şi infailibilităţii lor. Unii dintre împăraţi au fost nevoiţi, până la sfârşit, să le recunoască autoritatea, competenţa şi drepturile. Iustinian, în 533, într-o constituţie adresată episcopului capitalei sale, îşi însuşeşte formula papei Hormisdas şi repetă în mai multe rânduri, în cod şi în novele, că "episcopul Romei este capul tuturor Bisericilor".50) Papa rămâne însă o piedică pentru împăraţii bizantini şi majoritatea acestora caută să se scape de el, opunându-i în acest scop un rival cu totul la discreţia lor, pe episcopul Romei noi.
b) A doua cauză, la fel de determinantă în promovarea marii schisme, a fost ambiţia patriarhilor bizantini, conducătorii spirituali ai Romei noi. Acest titlu de Romă nouă, dat Constantinopolului, conţine şi exprimă el însuşi întregul program şi întreaga suită de ambiţii bizantine pe tărâm religios. Episcopii bizantini trag o concluzie care le convine împăraţilor şi o aprobă: dacă în viaţa Constantinopolului este Roma nouă, de ce n-ar fi şi în viaţa bisericească? Acest argument provine din două premise bizantine clasice, născocite de o şiretenie caracteristică Orientului:
- Biserica trebuie subordonată statului, de unde urmează că rangul bisericesc al unui oraş depinde direct de rangul ce-l are oraşul respectiv în stat, premisă din care derivă şi cea de a doua,
- Primatul recunoscut din primele secole episcopului Romei nu provine dintr-un drept divin ci numai din calitatea de capitală a oraşului unde îşi are sediul. Fiind acum două capitale, trebuie ca şi în ordinea ecleziastică să aibă două primate. Cea dintâi premisă se confundă cu vechiul principiu păgân, în virtutea căruia şeful statului era şi şeful religios, pontifex maximus, o demnitate ce împăratului îi convenea de minune. A doua este negaţia totală a primatului papal ca instituţie de drept divin. A admite primatul Romei de drept divin, patriarhul bizantin n-art fi putut aspira decât la - cel mult - un primat onorific, secundar, în urma patriarhului Romei, aşa cum s-a stabilit iniţial prin can. 3 al sinodului din Constantinopol la 381, ca "episcopul Constantinopolului să aibă întâietate după episcopul Romei, pentru că este Roma nouă". Însă mândria simbiotică, alimentată reciproc de împărat şi patriarh, a făcut să fie reconsiderat acest canon 3, la sinodul din 451 de la Calcedon, când, prin can. 28, s-au acordat aceleaşi privilegii Constantinopolului, motivând că oraşul este onorat de prezenţa împăratului şi a senatului. Protestele papei împotriva can. 28 al sinodului de la Calcedon au rămas fără rezultat. Ridicat deasupra scaunelor patriarhale din restul Orientului, Bizanţul, atât prin împărat cât mai ales prin patriarh, a început rivalitatea cu patriarhul Romei. Deşi papii s-au opus mereu ambiţiei nesăţioase a episcopilor bizantini, deosebita grijă pentru unitatea Bisericii i-a făcut, de multe ori, să închidă ochii în probleme de jurisdicţie, ceea ce n-au putut însă face atunci când a fost vorba de credinţă. Şi au fost foarte dese cazurile când patriarhii bizantini "creaturi docile ale cezaro-papismului" au fost aproape întotdeauna "corifei sau aţâţători ai ereziei... Dintre 60 de titulari care s-au succedat pe scaunul patriarhal al Constantinopolului între cele două concilii de la Niceea (de la 325 la 787, n.n.), 27 sunt eretici notorii, condamnaţi de conciliile ecumenice sau adversari adevăraţi ai deciziilor lor".51) Numărul lor sporeşte dacă se socotesc şi cei ce n-au scos din diptice numele predecesorilor condamnaţi. Toate acestea au dat naştere la schisme preliminare, care au pregătit încetul cu încetul schisma cea mare. Într-un interval de 506 ani au existat rupturi deschise între cele două ramuri ale Bisericii creştine timp de 248 de ani.
c) Antagonismul etnic sau ura dintre greci şi latini a fost a treia cauză determinantă a schismei. Încă de la ocuparea Greciei de către romani, aceste două mari neamuri ale lumii antice au nutrit unul împotriva altuia o antipatie şi un dispreţ reciproc. În primele veacuri de creştinism se pare că antagonismul a fost mai atenuat. Persecuţiile i-au obişnuit să sufere împreună şi, indiferent de originea etnică, în faţa martiriului erau adevăraţi fraţi în Hristos cu toţii. Situaţia se schimbă cu totul, în special după elenizarea împăraţilor bizantini, după care grecii au încetat să înveţe limba latină, pentru ei o limbă aspră şi săracă, iar latinii au încetat să înveţe greaca pe care o consideră un vehicol al ereziei şi sofisticei, ajungând în felul acesta să nu se mai înţeleagă. Situaţia religioasă a fost determinată şi de cea politică. Atunci când Papa Leon al III-lea (795-816) a restaurat, pe baze noi, Imperiul roman din occident în favorul dinastiei carolingiene "a fost o lovitură dată orgoliului bizantin, care se intitula mereu în ciuda realităţii, împărat al romanilor".52) Ei, bizantinii, au provocat, prin purtarea lor, orânduirea apuseană. Italia recucerită de Iustinian a fost exploatată şi tratată ca o ţară străină. Asfel, sciziunea politică o anunţa pe cea religioasă, Biserica răsăriteană fiind cu totul înfeudată bazileului.
Înaine de a ne opri asupra declanşării propriu-zise a schismei, este necesar să arătăm aportul deosebit a două personalităţi bizantine la pregătirea şi declanşarea despărţirii celor două ramuri ale Bisericii lui Hristos, patriarhii bizantini Fotie şi Cerularie, care şi-au închinat o mare parte din viaţă scoaterii în relief "a tot ceea ce în domeniul teologiei, disciplinei liturgice şi chiar a obiceiurilor simple, erau de natură să ridice un zid de separare între cele două Biserici".53) Papalitatea, datorită luptei împotriva ereziilor, şi-a câştigat cu timpul o deosebită faimă în răsărit. Înainte de a distruge prestigiul papalităţii nu se putea promova o separare totală, pe care o doreau atât patriarhii cât şi împăraţii. Pentru a-l distruge au căutat "cu o infernală abilitate puncte de doctrină - dogme - nu destul de limpezite în discuţiile teologice, capabile să antreneze controverse fără de sfârşit. Divergenţele canonice, rituale, sau obiceiurile trebuiau să câştige, încet, masele populare, care trebuiau convinse că ... între religia greacă şi cea latină este un abis. Fotie a insistat asupra chestiunilor dogmatice, Cerularie asupra celor liturgice şi disciplinare".54)
Fotie, bine pregătit, iscusit şi abil, dar om de conjunctură. Când era în necaz şi avea nevoie de sprijin apela la papa, îi aducea omagii şi afirma solemn primatul, însă când nu găsea la Roma aprobarea abuzurilor sale, căuta pretexte să-şi acopere revolta şi orgoliul rănit şi să-şi satisfacă setea de răzbunare. Întronat în locul lui Ignaţiu şi somat de bazileu să demisioneze, a apelat pentru recunoaştere la Papa Nicolae I (858-867), printr-o scrisoare prin care făcea profesiune de credinţă catolică şi, după ce a falsificat faptele, solicită, pe un ton de ipocrită umilinţă, recunoaşterea. Neprimind răspuns favorabil, a ridicat chestiunea Filioque şi a atacat primatul. După moartea lui Ignaţiu, apelează din nou la papa, de data aceasta la Ioan al VIII-lea (872-882). Şi, desigur, supunerea ar fi fost perfectă, dacă papa nu ar fi cerut să facă reparaţie publică pentru scandalurile provocate, şi dacă Roma ar fi acceptat să şteargă din lista sinoadelor ecumenice sinodul din 869-870, care l-a condamnat şi depus. Se aţâţă din nou şi atacă pe latini că postesc sâmbăta, folosesc lactate în prima săptămână din Postul Mare, obligă preoţii la celibat, adausul Filioque la simbolul credinţei şi doctrina purcederii Sfântului Spirit.55) Mai atacă pe latini că-şi rad barba şi, mai ales, contestă primatul papei, susţinând că acesta a trecut la episcopul din Constantinopol, după ce oraşul a devenit capitala imperiului. Toate aceste obiecţiuni ridicate împotriva Apusului nu au prea prins rădăcini la contemporanii săi, care le socoteau drept pretexte în lupta lui Fotie contra Romei. De aceea, după ce a fost condamnat de Papa Ioan al VIII-lea, în 881, patriarhul a recurs la o nouă şi vicleană stratagemă. În loc să atace direct primatul papal, respectat de cea mai mare parte a clerului din Răsărit şi de a se ocupa de micile deosebiri, de obiceiuri şi disciplină, s-a dedicat cu totul polemicii dogmei controversate a purcederii Sfântului Spirit, căutând să denatureze doctrina latină, până atunci a întregii Biserici, prin tot felul de argumente sofistice şi să afirme că Sfântul Spirit purcede numai de la Tatăl. Jonglează cu termenii Sfintei Scripturi şi ignorează voit afirmaţiile Sfinţilor Părinţi greci care spun că Sfântul Spirit purcede din Tatăl prin Fiul, ca şi ale Sf. Augustin, o mare autoritate teologică în chestiune. Pentru el, toate textele care tratează în afara vederilor sale, au fost interpolate şi nu aparţin autorilor respectivi. În faţa lui Fotie şi a urmaşilor lui, occidentalii n-au fost decât nişte barbari ignoranţi, care însă au depăşit orice măsură prin "cel mai funest dintre toate relele, adausul la simbol al lui Filioque".56)
Mihail Cerularie (1043-1058), la rândul său, a folosit o altă tactică. În scopul urmărit de el, controversa purcederii Sfântului Spirit era prea transcedentală şi nu putea fi socotită ca un mijloc eficient pentru a produce separaţia. După moartea lui Fotie spiritele s-au mai potolit, Fotie însuşi murind după reconciliere în comuniune cu Biserica Romei, deşi conflictele continuau mereu să se ivească între cele două Biserici. Bazileii se amestecau chiar şi în alegerea papilor, dar numele papilor continuau să fie înscrise în dipticele bisericii Sfânta Sofia. Pretextul declanşării schismei l-au format hotărîrile sinoadelor de la Siponto din 1050-1053, prin care s-a stabilit desfiinţarea arhiepiscopiei de rit bizantin din sudul Italiei şi încadrarea ei în arhiepiscopia de rit latin de la Beneveto. Cerularie însă pregătise ruptura încă de la urcarea sa în scaunul patriarhal. A început să radieze numele papei din dipticele sacre. Pentru reuşită, el schimbă tactica lui Fotie şi lasă pe plan secundar atât Filioque cât şi primatul şi şi-a plasat lupta pe terenul difernţelor liturgice şi disciplinare, mai adecvate pentru a impresiona poporul de rând, mulţimile şi a-i inspira aversiunea faţă de latini.
În colaborare cu Episcopul Leon de Ohrida şi călugărul din Constantinopol, Niceta Pectoratul (Stetathos), instrumente docile ale patriarhului, a atacat violent pe latini. Îi învinuieşte de iudaizare, fiindcă întrebuinţează azimă la Sfânta Liturghie ca materie euharistică, postesc sâmbăta, consumă cărnuri sugrumate, nu cântă "Aleluia" în Postul Mare, opresc căsătoria clerului ş.a. În 1053 a închis bisericile latine din Constantinopol, a somat pe clerici, pe călugării latini şi poporul credincios să urmeze obiceiurile greceşti, să accepte ritualul bizantin şi, în urma refuzului, i-a anatemizat ca "azimiţi". Cancelarul patriarhal Nichifor a trecut la fapte de fanatism furibund, aruncând ostiile consacrate şi călcându-le în picioare, motivând că, fiind azimă, nu sunt valid consacrate.57)
Atitudinea Papei Leon al IX-lea în faţa acestui vandalism a fost, pe linia marilor tradiţii ale Romei apostolice, deosebit de energică. Prin scrisoarea In terra pax hominibus din 2 septembrie 1053, fără să discute meschinele acuzaţii ale grecilor, a pus chestiunea primatului Bisericii romane şi pe Cerularie în situaţie de a-l recunoaşte. Nesincer şi viclean, patriarhul s-a prefăcut la început că cedează. Scrisoarea lui Cerularie adresată papei l-a convins însă pe acesta că orice acord paşnic era imposibil cu patriarhul. Totuşi, la stăruinţa împăratului Constantin IX Monomahul care din interese politice avea nevoie de menţinerea statuquo-ului, a unităţii în Biserică, şi care propune un sinod la Constantinopol, papa acceptă propunerea şi, ca urmare, în ianuarie 1054, trimite o delegaţie, în frunte cu cardinalul Humbertus de Silva Candida şi arhiepiscopul Petru de Amalfi, persoane nu prea fericit alese pentru o astfel de misiune, dat fiind, îndeosebi, temperamentul violent şi antipatia cardinalului german faţă de greci. Pe lângă tot sprijinul dat de împăratul atât de slăbănog şi cu toată victoria repurtată de cardinal într-o discuţie publică cu Niceta Pectoratul asupra pâinii euharistice, Cerularie, sigur de sprijinul moral al episcopilor din Orient, a păstrat până la sfârşit atitudinea sa trufaşă şi a refuzat să aibă cea mai mică convorbire cu trimişii Sfântului Scaun. Nici unul dintre episcopii din Orient nu şi-au ridicat glasul în favoarea Romei. Totodată, a sosit la Constantinopol vestea încetării din viaţă a Papei Leon al IX-lea, intervenită pe data de 19 aprilie 1054, veste care a stimulat şi mai mult încăpăţânarea patriarhului. Urmare a acestei desfăşurări a evenimentelor, delegaţii Romei, cu deosebire cardinalul Humbertus, şi-au pierdut răbdarea şi, grăbiţi, au hotărît ruptura, deşi, prin moartea papei, mandatul lor a încetat şi prin ceea ce au hotărît, şi-au depăşit atribuţiile. Aşa că, sâmbătă, 16 iulie 1054, la începutul Liturghiei, au depus pe altarul catedralei Sfânta Sofia, bula prin care i-au excomunicat pe Leon de Ohrida, Niceta Pectoratul, cancelarul Nichifor şi pe toţi adepţii lor, declarându-l pe patriarh depus. În ziua următoare, delegaţia papei a părăsit Constantinopolul.58)
...nici unul?