Mai gândeşte oare „boul” moldovean?
•autor: Nicolae Negru
Am promis, în numărul trecut, să răspundem la întrebarea de ce a cerut Voronin voturile lui Roşca şi Serebrian, avându-le asigurate pe ale lui Diacov. Trebuie să începem cu aceea că Iurie Roşca, liderul PPCD, minte spunând că abia duminică seara s-a decis să-l voteze pe comunistul Voronin preşedinte.
Surse demne de încredere din cadrul fracţiunii parlamentare PPCD ne-au comunicat că, după alegerile din 6 martie, liderul lor a vizitat aproape zilnic instituţia prezidenţială. Roşca şi consilierul prezidenţial Mark Tkaciuk au colaborat în mod secret la elaborarea Declaraţiei de parteneriat în vederea integrării europene, pe care a citit-o în faţa deputaţilor proaspătul speaker Marian Lupu (al cărui aplomb inaugural se dovedeşte astfel cam exagerat, confirmându-se rolul lui butaforic).
O alianţă „neformală”, dar de durată
Că e anume aşa, ne convingem citind cele scrise de acelaşi Vladimir Socor în acelaşi buletin editat de Jamestown Foundation (Eurasia Daily Monitor -- Volume 2, Issue 67). Tot Socor afirmă că cele 10 condiţii, pe care Roşca şi Serebrian le-ar fi înaintat lui Voronin, au fost elaborate cu participarea consilierului prezidenţial Mark Tkaciuk. De unde rezultă că, de fapt, Voronin şi-a pus condiţii sie însuşi. Nu a fost o metaforă declaraţia lui Roşca precum că pune capăt ostilităţilor cu preşedintele Voronin. Voronin, Roşca şi Serebrian au încheiat, în termenii lui Socor, o „alianţă neformală”, pe care speră s-o transforme „într-o construcţie politică” pe durata mandatului de patru ani al noului parlament.
Aşadar, întrebarea de ce a avut nevoie Voronin de voturile lui Roşca şi Serebrian, avându-le asigurate pe ale lui Diacov, e una greşită. Corect ar fi să ne întrebăm de ce, luni dimineaţă, preşedintele Voronin a mers la întâlnirea cu membrii Consiliul Partidului Democrat, dacă avea deja asigurate voturile lui Roşca şi Serebrian, 14 la număr. De ce a trebuit să joace în faţa democraţilor spectacolul acceptării unor condiţii suplimentare, pe care nu le elaborase Tkaciuk?
Serebrian ca „cireaşă”
Răspunsul corect ar fi: pentru orice eventualitate. Deşi Diacov nu mai figurează printre persoanele care alcătuiesc “alianţa neformală” a PCRM cu partidele de opoziţie, strategii PCRM, din afară şi din interior, s-au gândit că ar fi păcat să nu se profite de propensiunea liderului PD pentru trădare. Surse de încredere confirmă că Voronin nu-l suportă “organic” pe Diacov şi nici nu poate fi vorba despre o coaliţie cu el, aşa cum lăsa să se înţeleagă Vladimir Socor în unul din articolele sale. Formula “iubesc trădarea, urăsc trădătorii” este universală. Lui Diacov i s-a întins o momeală, i s-a înscenat un bluff, pentru a-l încuraja să se despartă de Urechean, dar cu aceasta rolul său s-a încheiat. De-acum înainte, nu mai e nevoie de “maurul” PD, deşi membrii acestei fracţiuni vor fi curtaţi în continuare. Pentru orice eventualitate, ca să nu se revolte prea tare.
„Crearea haosului”
Pe de altă parte, rolul lui Serebrian a fost de „cireaşă” de „unică folosinţă” pe tortul victoriei totale a lui Voronin asupra opoziţiei, care este practic redusă la câţiva deputaţi ai Alianţei “Moldova Noastră”. Trebuie să recunoaştem că puţini dintre deputaţii Alianţei „Moldova Noastră” pot fi consideraţi capabili de a îndeplini rolul unei opoziţii adevărate, adică principiale, energice, curajoase, active.
Ademenirea şi compromiterea lui Roşca şi Serebrian pare să facă parte dintr-un scenariu care s-ar putea numi „creare de haos”, prin ruperea relaţiilor politice fireşti şi „înjghebarea” (e de fapt un termen prea grosolan pentru nişte operaţiuni foarte migăloase şi fine) unor alianţe monstruoase, prin răsturnarea cu capul în jos a ordinii obişnuite, naturale, prin demonizarea celor inofensivi şi, dimpotrivă, elogierea celor agresivi, prin prezentarea albului drept negru şi a negrului drept alb (de exemplu: Ostapciuc, Calin, Mişin, Stepaniuc, Jdanov – prooccidentali şi, implicit, românofili, iar Pavlicenco, Cosarciuc – proruşi şi, implicit, românofobi) etc. Cetăţeanul nepregătit este supus astfel unui şoc, unui „tsunami” devastator, care îi distruge toate reperele de percepţie de înţelegere a situaţiei. Până şi mulţi ziarişti de peste Prut, unii observatori străini au fost copleşiţi de valul manipulator răspândit de imensul conglomerat mediatic, pus în slujba comuniştilor.
În aceste condiţii, câştigă evident cel care ţine frâiele în mâini şi pricepe ce se întâmplă. Pe „ruinele” lăsate de acest „tsunami” perceptiv, demoralizator, derutant, Voronin poate construi orice. Scopul „scenariştilor” e să reformeze Partidul Comuniştilor în aşa fel încât să-l transforme într-un partid “al tuturor”, care să nu mai lase loc pentru alte formaţiuni serioase. Natura autoritaristă, totalitaristă a lui Voronin nu suportă existenţa unui pol politic alternativ, care se forma, destul de haotic, în jurul lui Serafim Urechean (ultimul, fiind un politician începător, pare astăzi depăşit de evenimente, iar relaţiile sale cu agenţia informaţională a separatiştilor îl descalifică pur şi simplu).
Roşca şi onoarea
De ce Iurie Roşca cu colegii săi, ca să nu mai vorbim despre Serebrian şi partidul său marionetă, s-au lăsaţi ademeniţi de acest scenariu care nici nu miroase a democraţie, şi care nu le lasă nici un pic de onoare? Ura pentru Urechean, care “din prima lovitură” a obţinut tocmai 30 la sută din voturi, i-a întunecat minţile liderului PPCD. Poveştile cu “dorinţa Rusiei de a împiedica realegerea lui Voronin” să le creadă Angela Aramă şi Adriana Chiriac. Dacă vroia Putin ca Voronin să nu fie ales preşedinte, guvernul Fradkov nu respingea propunerile Dumei de a introduce vize sau restricţii pentru importurile moldoveneşti. Vorbele că în felul acesta Rusia şi-ar fi cauzat mari daune economiei sale sunt iarăşi poveşti. De când oare Moscova a devenit aşa de “pragmatică”, încât „crede lacrimilor”, încât să-i pese de câţiva oameni de afaceri ruşi care au pus mâna, nu fără “blagoslovirea” lui Voronin, pe vinul şi tutunul moldoveneşti? De asemenea, e greu de crezut că o bună parte a deputaţilor comunişti ar fi putut rezista la “ispitele” Moscovei, dacă aceasta şi-ar fi pus în gând să-i cumpere. Iar cu surplusul de bani pe care Moscova îi are de la vânzarea petrolului, ea îşi putea permite să propună sume frumoase. Roşca declară, după alegerea lui Voronin, că Rusia i-ar fi propus bani ca să organizeze o revoluţie portocalie. Ca să fie credibil, trebuia să declare lucrul acesta atunci când i s-a propus. Şi dacă i s-a propus lui, de ce crede el că Moscova nu putea să procedeze mai simplu şi mai eficient, propunându-le banii deputaţilor comunişti sau chiar pepecedişti? Câţi deputaţi din parlamentul RM ar fi rezistat tentaţiei să pună în buzunar o sumă, să zicem, de un milion de dolari?
KGB-ul vede tot
Şi de ce s-ar împotrivi Putin realegerii lui Voronin şi guvernării comuniştilor? Să nu ştie Putin că Urechean s-a împotrivit resovietizării Chişinăului, iar Voronin a fost acela care a refăcut monumentele ocupanţilor? Să nu ştie Putin componenţa fracţiunilor PCRM şi BMD? Să fim serioşi. Prin Voronin şi PCRM, Rusia îşi are asigurată iubirea „filială” din partea RM. Să fie întâmplător faptul că Putin l-a felicitat pe Voronin printre primii preşedinţi străini?
Roşca speră să fie iubit cu de-a sila. El triumfă, crezând că a învins în sfârşit că a distrus totul în calea ambiţiei sale de a deveni “lider naţional”. Lider naţional al opoziţiei, fireşte. Dar se poate înşela.
Nu-ţi pune adversarul în situaţii disperate, spunea cândva faimosul Henry Kissinger. Or, Voronin şi Roşca asta au făcut. Acum vom vedea dacă „boul” (sau „bourul” sau „zimbrul”) moldovean se mai poate revolta, adică mai are un pic de onoare şi demnitate, şi, dacă mai gândeşte, dacă mai e capabil să tragă învăţăminte din cei zece ani de viaţă politică „independentă”. Scria cineva, în Literatura şi Arta, acum zece ani şi ceva, că formaţiunea lui Roşca e un „cadavru politic” şi trebuie scoasă de pe scena politicii moldoveneşti, căci ocupă spaţiu şi încurcă la crearea unei formaţiuni cu adevărat democratice, moderne, europene, care să lucreze pentru interesul naţional, nu pentru interesul personal al liderului său. Din păcate, diagnosticul de atunci s-a confirmat nu o singură dată. „Emanaţiile” ce vin dinspre „cadavrul consolidat” al PPCD nu mai sunt suportabile.
Creştinul antihrist
În încheiere, un detaliu care caracterizează foarte sugestiv esenţa celor întâmplate la noi. Scrie Vladimir Socor că la împăcarea lui Roşca şi Serebrian (pe care „Flux” l-a prezentat drept ofiţer al serviciilor secrete ruse, ca şi pe Diacov, de altfel) a contribuit americanul John Conlan, care l-a consiliat şi pe Iuşcenko în probleme electorale. John Conlan este un fost congresman republican, cunoscut pentru vederile sale religioase, conservative, în special pentru efortul său de a elimina din manualele şcolare teoria evoluţionistă a lui Darwin. Fiind un activist religios creştin în SUA, el a venit să sprijine un partid antihrist la Chişinău... A venit să creeze haos.
sursa
http://jurnal.md
!