„Vigilanţiu din Galia (362 d.Hr.) se jeluia că cultul a degenerat din ce în ce mai mult prin practica cea nouă şi şi-a pierdut astfel curăţenia lui.” Badea Cireşeanu, Tezaurul liturgic, vol I, 1910.
„Nenumărate sunt chipurile în care obiceiurile păgâneşti au furat straie bisericeşti pentru a fi luate drept altceva decât ceea ce sunt într-adevăr...” Valentin Zaharia, episcopul Oradiei, în Buruieni crescute la umbra Bisericii, 1955, pag. 39.
Împăratul Iulian Apostatul (361-363) le reproşa creştinilor: „Din păcate, voi, creştinii, nu rămâneţi la învăţătura apostolilor... Cine poate găsi o listă exactă a inovaţiilor voastre adăugate, a introducerii multor moaşte ale celor morţi foarte de curând ca obiect de închinare... Aţi umplut toate locurile cu morminte şi cu monumente.” Walter Kaufmann, Religiile în patru dimensiuni, pag. 147
„În primele trei secole nu se cunosc sărbători ale Sfintei Fecioare.” I. Mihălcescu, Istoria bisericească universală, vol. I, Bucureşti, 1975, pag. 166
„În jumătatea a doua a secolului IV se iviră şi sectele ce se întreceau în onorarea îngerilor, Mariei şi sfinţilor; de la 373 a început secta Coliridiensis în Arabia, care era compusă mai mult din femei şi dădeau ca adoraţiune fecioarei Maria închinare dumnezeiască şi aduceau ca jertfă o plăcintă (colivis) precum păgânii aduceau odinioară astfel de jertfă zeiţei Ceres.” Dr. C.Chiricescu, Istoria dogmelor, Curs litografiat, 1904, pag. 163.
„Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a fost serbată din secolul V în Siria, iar de la sfârşitul secolului al VI-lea a devenit generală şi obligatorie prin dispoziţiile împăratului Mauriciu (c. 600).” I.Mihălcescu, Istoria bisericească universală, vol. I, 1975, p.320.
„Arnobiu din Sica, Africanul (sec. IV)... combate fumegaţiunile de tămâie din cultul păgân, probabil că nu cunoştea nici un fel de tămâiere în biserica creştină. Acestea toate făcură pe mulţi învăţaţi să se îndoiască de existenţa tămâierilor în cele dintâi trei secole...” Badea Cireşeanu, Tezaurul liturgic, vol. II, Bucureşti 1911, cu aprobarea Sf. Sinod, pag. 407.
Chiril din Alexandria: „Deci e păcat şi întinăciune a stărui în slujirea în ’umbre’ (ritualuri vechi testamentale) şi a se aduce lui Dumnezeu fie grăsime, fie tămâie, după ce s-a arătat Hristos”, în Scrieri, partea I, de pr. dr. Dumitru Stăniloaie, 1991, pag. 356.
Ieronim de Betleem (c. 400) protestează: „Orice tradiţie care nu există în Scriptură este vrednică de dispreţuit şi vrednică de lepădat. Cei care susţin o anumită tradiţie apostolică, lipsită însă de autoritatea Bibliei, se află sub sabia mâniei lui Dumnezeu.”
Abelard (cca 1100), călugăr catolic, în Sic et non („Da şi nu”), enumeră aproximativ 150 de contradicţii grosolane în cadrul tradiţiei drept-credincioase.
Toma d’Aquino (1225-1274), în Summa Theologiae, scria: „Tradiţia ar trebui să fie luată doar probabilă, şi nu ca regulă, şi de fiecare dată cu discernământ.”
„Creştinismul bizantin de după anul 300 prezintă adesea alunecări în diverse forme de idolatrie sau de superstiţii excentrice ce nu sunt decât reînvieri ale păgânismului în stilul vieţii religioase creştine.” Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, ed. 1997, vol. II, pag. 191. Comentariul lui O. Drimba pune în discuţie şi alte obiceiuri ciudate: la botezarea unora erau chemate icoanele să fie naşi, alte dăţi erau oameni. Călugării răzuiau din partea lemnoasă a icoanelor câteva firimituri, ca să le bage în cuminecătură, socotind că este ceva mistic, o putere nemaipomenită, dacă o bucăţică din ele ajunge să fie asimilată de om.
„În anul 376 se introduce cultul sfinţilor, în jurul anului 400 rugăciunea pentru morţi, în anul 688 cultul crucii, 688 cultul relicvelor, în 688 cultul icoanelor...” General Petre Stavrescu, Suprema Iubire (prefaţată de Gala Galaction), pag. 176.
Iar la pag. 168, autorul enumeră 22 de slujbe religioase oficiale ale Bisericii istorice, după care-şi pune întrebarea:
„Oare săvârşit-a Iisus alte acţiuni sacre decât botezul, binecuvântarea nunţii şi sfânta cină? Deci avem în religia noastră, adoptate din păgânismul orfeic, toate magiile şi toate superstiţiile vrăjitoreşti”, şi apoi conchide: „Ortodoxia noastră nu este adevăratul creştinism, ci un creştinism alterat, alterat de către chiar clerul său.” General Petre Stavrescu, Suprema Iubire, pag. 16.
Literatura religioasă românească despre „Cum se naşte o datină”
„Urmând interzicerea din Decalog, creştinii din primele două secole nu şi-au făcut imagini... Abia spre sfârşitul secolului al VI-lea şi în cursul secolului al VII-lea imaginile devin obiect de devoţiune şi de cult în biserici şi în locuinţe.” Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, 1988, vol. III, pag. 66.
„La creştinii primi, icoanele religioase se amintesc la începutul seco-lului III. În tot decursul acestui secol întrebuinţarea lor e rară şi nu prea bine văzută Eusebiu din Cezareea consideră întrebuinţarea icoanelor ca un obicei păgânesc. Sf. Ioan Gură de aur şi Augustin nu prea se învoiesc cu acest obicei. Epifaniu era un contrar hotărât şi înfocat contra icoanelor.” Dr. C.Chiricescu, Istoria dogmelor, Curs litografiat, 1904, pag. 181.
„Irineu, Epifanie şi Augustin mustră pe eretici şi pe gnostici că aceştia se închinau icoanelor.” Badea Cireşeanu, Tezaur liturgic, vol. II, 1911, pag. 199.
„În ultima persecuţie (sub Diocleţian), fură dărâmate multe biserici... Dar între obiectele din lăuntru lor nu figurează nicidecum icoane ori pictură bisericească”. Badea Cireşeanu, Tezaur liturgic, vol. II, 1911, pag. 94.
„În sec. IV apar pentru prima dată în biserica creştină reprezentările murale sau picturale, reprezentările pe pânză sau pe lemn. Sunt primele forme, ale ceea ce mai târziu vor constitui icoanele. Călugări din Egipt, Siria şi Sinai, care au introdus aceste forme, le socoteau ca un intermediar între ei şi Dumnezeu. Treptat, aceste reprezentări capătă o funcţie mistică, tainică, misterioasă”. Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, ed. 1997, vol. II, pag. 192-193.
„Un sinod ţinut în Spania la Elvira (Illiberis) în 306 decretă, în canonul 36, să nu se vază pe murii bisericilor icoane. Şi chiar Euseviu din Cesaria, istoricul bisericesc contemporan mai tânăr cu sus zisul sinod, a fost unul din bărbaţii care considerau icoanele religioase ca pe o datină păgână.” Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală şi statistica bisericească, vol. II, Mânăstirea Cernica, 1926, pag. 222.
„În secolul IV însă călugării din Egipt, Siria şi Peninsula Sinai încep să picteze pe lemn imagini sacre în credinţa că aceste icoane pot acţiona ca un fel intermediar... Cu timpul, poporul crezu că anumite icoane sunt înzestrate cu puteri miraculoase... încât în sec. VII, icoanele deveniseră de mult obiecte de adoraţie fanatică, ceea ce se asemăna mult cu practicile păgâne.” Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, 1987, vol. II, pag. 192
Augustin (c. 400): „Astfel, nu este îngăduit creştinului a aşeza în biserică imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut, ci mai mult în inimă unde este în adevăr templul lui Dumnezeu.” Citat în Badea Cireşeanu, Tezaur liturgic, vol. II, 1911, pag. 227.
Chiril din Alexandria: „Socotesc pe drept cuvânt că se abat de la tot sfatul bun cei ce, depărtându-se de la slujirea lui Dumnezeu, slujesc zidirii în locul Ziditorului; sau coborând la o rătăcire încă şi mai ruşinoasă, se închină la lucrul mâinilor lor.” Pr. dr. D. Stăniloaie, Sf. Chiril din Alexandria, 1991, p. 186.
N-are importanţă cât de numeroşi sau de plini de Duhul Sfânt au fost părinţii care, vreme de secole, au osândit practica închinării la icoane. Nici faptul că, timp de 118 ani (725-842), biserica creştină a trecut prin convulsii şi seisme care au răsturnat în mod repetat decizii sinodale luate în Numele lui Hristos. Pe pământ, firescul este totdeauna mai popular decât duhovnicescul, iar timpul şi entropia trag irezistibil în favoarea firescului.
Fapt e că întotdeauna cel care câştigă disputa ecleziastică, indiferent de poziţia pe care o susţine (bună/rea), este considerat de posteritate ca realizatorul voii lui Dumnezeu. Obişnuinţa, o dată instaurată victorios, devine... Sfântă Tradiţie.
Oare de ce au apărut, de timpuriu, două ramuri în creştinism: ortodoxia şi catolicismul? Doar datorită datinilor diferite, căci Biblia era aceeaşi la ambele!
Datina (praxul) diferită a serbării Paştelui a condus la afurisenii reciproce ruşinoase: „Iute a fost cearta asupra sărbătorii Paştelui la finele sec. II, între Victor, episcopul Romei (202), şi Policrat, episcopul Efesului. Fiecare dintre ei convocând câte un sinod local pentru sprijinirea praxului moştenit, au terminat excomunicând Victor pe Policrat cu asiaticii lui, iar acesta (Policrat) pe Victor cu toţi părtaşii săi, răspândindu-se şi epistole sinodale cu aceste hotărâri”. Badea Cireşeanu, Tezaurul liturgic, vol. III, Bucureşti 1912, cu aprobarea Sf. Sinod, pag. 257.
Duhul Sfânt nu poate conduce Biserica pe căi contradictorii, ci numai într-un fel unitar. Atunci: care tradiţie este adevărată?
- Închinare numai la icoane – sau şi la statui?
- Preoţi căsătoriţi – sau numai celibatari?
- Iad fără purgatoriu – sau şi iad, şi purgatoriu?
- Botez prin scufundare – sau prin turnare, stropire?
- Îngropare cu pomană – sau fără pomană?
- Împărtăşanie cu pâine dospită – sau doar ostie nedospită?
- Împărtăşanie şi cu vin – sau fără vin?
- Duhul purcede doar de la Tatăl – sau şi „Filioque”?
- Fecioara Maria: cu sau fără Imaculata concepţie?
- Cu sau fără Primat papei?
Când oamenii dau la o parte Autoritatea Cuvântului, atunci încep să se certe pe autoritatea omenească: cine să fie mai mare. De aceea istoria creştinismului consemnează cronica luptei pentru supremaţie.
Între cele două autorităţi – Cuvântul sau datina; Hristos sau oamenii – trebuie să alegi una.
De partea cui vei sta?
--------
acesta este doar un fragment din cartea Galileanul, scrisa de Lucian Cristescu, ed. Viata si Sanatate
In aceasta carte puteti gasi la finalul ei niste anexe unde sunt si mai multe informatii despre Sfinta Traditie
„Nenumărate sunt chipurile în care obiceiurile păgâneşti au furat straie bisericeşti pentru a fi luate drept altceva decât ceea ce sunt într-adevăr...” Valentin Zaharia, episcopul Oradiei, în Buruieni crescute la umbra Bisericii, 1955, pag. 39.
Împăratul Iulian Apostatul (361-363) le reproşa creştinilor: „Din păcate, voi, creştinii, nu rămâneţi la învăţătura apostolilor... Cine poate găsi o listă exactă a inovaţiilor voastre adăugate, a introducerii multor moaşte ale celor morţi foarte de curând ca obiect de închinare... Aţi umplut toate locurile cu morminte şi cu monumente.” Walter Kaufmann, Religiile în patru dimensiuni, pag. 147
„În primele trei secole nu se cunosc sărbători ale Sfintei Fecioare.” I. Mihălcescu, Istoria bisericească universală, vol. I, Bucureşti, 1975, pag. 166
„În jumătatea a doua a secolului IV se iviră şi sectele ce se întreceau în onorarea îngerilor, Mariei şi sfinţilor; de la 373 a început secta Coliridiensis în Arabia, care era compusă mai mult din femei şi dădeau ca adoraţiune fecioarei Maria închinare dumnezeiască şi aduceau ca jertfă o plăcintă (colivis) precum păgânii aduceau odinioară astfel de jertfă zeiţei Ceres.” Dr. C.Chiricescu, Istoria dogmelor, Curs litografiat, 1904, pag. 163.
„Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a fost serbată din secolul V în Siria, iar de la sfârşitul secolului al VI-lea a devenit generală şi obligatorie prin dispoziţiile împăratului Mauriciu (c. 600).” I.Mihălcescu, Istoria bisericească universală, vol. I, 1975, p.320.
„Arnobiu din Sica, Africanul (sec. IV)... combate fumegaţiunile de tămâie din cultul păgân, probabil că nu cunoştea nici un fel de tămâiere în biserica creştină. Acestea toate făcură pe mulţi învăţaţi să se îndoiască de existenţa tămâierilor în cele dintâi trei secole...” Badea Cireşeanu, Tezaurul liturgic, vol. II, Bucureşti 1911, cu aprobarea Sf. Sinod, pag. 407.
Chiril din Alexandria: „Deci e păcat şi întinăciune a stărui în slujirea în ’umbre’ (ritualuri vechi testamentale) şi a se aduce lui Dumnezeu fie grăsime, fie tămâie, după ce s-a arătat Hristos”, în Scrieri, partea I, de pr. dr. Dumitru Stăniloaie, 1991, pag. 356.
Ieronim de Betleem (c. 400) protestează: „Orice tradiţie care nu există în Scriptură este vrednică de dispreţuit şi vrednică de lepădat. Cei care susţin o anumită tradiţie apostolică, lipsită însă de autoritatea Bibliei, se află sub sabia mâniei lui Dumnezeu.”
Abelard (cca 1100), călugăr catolic, în Sic et non („Da şi nu”), enumeră aproximativ 150 de contradicţii grosolane în cadrul tradiţiei drept-credincioase.
Toma d’Aquino (1225-1274), în Summa Theologiae, scria: „Tradiţia ar trebui să fie luată doar probabilă, şi nu ca regulă, şi de fiecare dată cu discernământ.”
„Creştinismul bizantin de după anul 300 prezintă adesea alunecări în diverse forme de idolatrie sau de superstiţii excentrice ce nu sunt decât reînvieri ale păgânismului în stilul vieţii religioase creştine.” Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, ed. 1997, vol. II, pag. 191. Comentariul lui O. Drimba pune în discuţie şi alte obiceiuri ciudate: la botezarea unora erau chemate icoanele să fie naşi, alte dăţi erau oameni. Călugării răzuiau din partea lemnoasă a icoanelor câteva firimituri, ca să le bage în cuminecătură, socotind că este ceva mistic, o putere nemaipomenită, dacă o bucăţică din ele ajunge să fie asimilată de om.
„În anul 376 se introduce cultul sfinţilor, în jurul anului 400 rugăciunea pentru morţi, în anul 688 cultul crucii, 688 cultul relicvelor, în 688 cultul icoanelor...” General Petre Stavrescu, Suprema Iubire (prefaţată de Gala Galaction), pag. 176.
Iar la pag. 168, autorul enumeră 22 de slujbe religioase oficiale ale Bisericii istorice, după care-şi pune întrebarea:
„Oare săvârşit-a Iisus alte acţiuni sacre decât botezul, binecuvântarea nunţii şi sfânta cină? Deci avem în religia noastră, adoptate din păgânismul orfeic, toate magiile şi toate superstiţiile vrăjitoreşti”, şi apoi conchide: „Ortodoxia noastră nu este adevăratul creştinism, ci un creştinism alterat, alterat de către chiar clerul său.” General Petre Stavrescu, Suprema Iubire, pag. 16.
Literatura religioasă românească despre „Cum se naşte o datină”
„Urmând interzicerea din Decalog, creştinii din primele două secole nu şi-au făcut imagini... Abia spre sfârşitul secolului al VI-lea şi în cursul secolului al VII-lea imaginile devin obiect de devoţiune şi de cult în biserici şi în locuinţe.” Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, 1988, vol. III, pag. 66.
„La creştinii primi, icoanele religioase se amintesc la începutul seco-lului III. În tot decursul acestui secol întrebuinţarea lor e rară şi nu prea bine văzută Eusebiu din Cezareea consideră întrebuinţarea icoanelor ca un obicei păgânesc. Sf. Ioan Gură de aur şi Augustin nu prea se învoiesc cu acest obicei. Epifaniu era un contrar hotărât şi înfocat contra icoanelor.” Dr. C.Chiricescu, Istoria dogmelor, Curs litografiat, 1904, pag. 181.
„Irineu, Epifanie şi Augustin mustră pe eretici şi pe gnostici că aceştia se închinau icoanelor.” Badea Cireşeanu, Tezaur liturgic, vol. II, 1911, pag. 199.
„În ultima persecuţie (sub Diocleţian), fură dărâmate multe biserici... Dar între obiectele din lăuntru lor nu figurează nicidecum icoane ori pictură bisericească”. Badea Cireşeanu, Tezaur liturgic, vol. II, 1911, pag. 94.
„În sec. IV apar pentru prima dată în biserica creştină reprezentările murale sau picturale, reprezentările pe pânză sau pe lemn. Sunt primele forme, ale ceea ce mai târziu vor constitui icoanele. Călugări din Egipt, Siria şi Sinai, care au introdus aceste forme, le socoteau ca un intermediar între ei şi Dumnezeu. Treptat, aceste reprezentări capătă o funcţie mistică, tainică, misterioasă”. Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, ed. 1997, vol. II, pag. 192-193.
„Un sinod ţinut în Spania la Elvira (Illiberis) în 306 decretă, în canonul 36, să nu se vază pe murii bisericilor icoane. Şi chiar Euseviu din Cesaria, istoricul bisericesc contemporan mai tânăr cu sus zisul sinod, a fost unul din bărbaţii care considerau icoanele religioase ca pe o datină păgână.” Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală şi statistica bisericească, vol. II, Mânăstirea Cernica, 1926, pag. 222.
„În secolul IV însă călugării din Egipt, Siria şi Peninsula Sinai încep să picteze pe lemn imagini sacre în credinţa că aceste icoane pot acţiona ca un fel intermediar... Cu timpul, poporul crezu că anumite icoane sunt înzestrate cu puteri miraculoase... încât în sec. VII, icoanele deveniseră de mult obiecte de adoraţie fanatică, ceea ce se asemăna mult cu practicile păgâne.” Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, 1987, vol. II, pag. 192
Augustin (c. 400): „Astfel, nu este îngăduit creştinului a aşeza în biserică imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut, ci mai mult în inimă unde este în adevăr templul lui Dumnezeu.” Citat în Badea Cireşeanu, Tezaur liturgic, vol. II, 1911, pag. 227.
Chiril din Alexandria: „Socotesc pe drept cuvânt că se abat de la tot sfatul bun cei ce, depărtându-se de la slujirea lui Dumnezeu, slujesc zidirii în locul Ziditorului; sau coborând la o rătăcire încă şi mai ruşinoasă, se închină la lucrul mâinilor lor.” Pr. dr. D. Stăniloaie, Sf. Chiril din Alexandria, 1991, p. 186.
N-are importanţă cât de numeroşi sau de plini de Duhul Sfânt au fost părinţii care, vreme de secole, au osândit practica închinării la icoane. Nici faptul că, timp de 118 ani (725-842), biserica creştină a trecut prin convulsii şi seisme care au răsturnat în mod repetat decizii sinodale luate în Numele lui Hristos. Pe pământ, firescul este totdeauna mai popular decât duhovnicescul, iar timpul şi entropia trag irezistibil în favoarea firescului.
Fapt e că întotdeauna cel care câştigă disputa ecleziastică, indiferent de poziţia pe care o susţine (bună/rea), este considerat de posteritate ca realizatorul voii lui Dumnezeu. Obişnuinţa, o dată instaurată victorios, devine... Sfântă Tradiţie.
Oare de ce au apărut, de timpuriu, două ramuri în creştinism: ortodoxia şi catolicismul? Doar datorită datinilor diferite, căci Biblia era aceeaşi la ambele!
Datina (praxul) diferită a serbării Paştelui a condus la afurisenii reciproce ruşinoase: „Iute a fost cearta asupra sărbătorii Paştelui la finele sec. II, între Victor, episcopul Romei (202), şi Policrat, episcopul Efesului. Fiecare dintre ei convocând câte un sinod local pentru sprijinirea praxului moştenit, au terminat excomunicând Victor pe Policrat cu asiaticii lui, iar acesta (Policrat) pe Victor cu toţi părtaşii săi, răspândindu-se şi epistole sinodale cu aceste hotărâri”. Badea Cireşeanu, Tezaurul liturgic, vol. III, Bucureşti 1912, cu aprobarea Sf. Sinod, pag. 257.
Duhul Sfânt nu poate conduce Biserica pe căi contradictorii, ci numai într-un fel unitar. Atunci: care tradiţie este adevărată?
- Închinare numai la icoane – sau şi la statui?
- Preoţi căsătoriţi – sau numai celibatari?
- Iad fără purgatoriu – sau şi iad, şi purgatoriu?
- Botez prin scufundare – sau prin turnare, stropire?
- Îngropare cu pomană – sau fără pomană?
- Împărtăşanie cu pâine dospită – sau doar ostie nedospită?
- Împărtăşanie şi cu vin – sau fără vin?
- Duhul purcede doar de la Tatăl – sau şi „Filioque”?
- Fecioara Maria: cu sau fără Imaculata concepţie?
- Cu sau fără Primat papei?
Când oamenii dau la o parte Autoritatea Cuvântului, atunci încep să se certe pe autoritatea omenească: cine să fie mai mare. De aceea istoria creştinismului consemnează cronica luptei pentru supremaţie.
Între cele două autorităţi – Cuvântul sau datina; Hristos sau oamenii – trebuie să alegi una.
De partea cui vei sta?
--------
acesta este doar un fragment din cartea Galileanul, scrisa de Lucian Cristescu, ed. Viata si Sanatate
In aceasta carte puteti gasi la finalul ei niste anexe unde sunt si mai multe informatii despre Sfinta Traditie