http://www.flux.md/articole/989/
ntegrarea, populismul şi ţiganii
Ediţia de Vineri Nr.45 din 09 noiembrie 2007
”Ce se întâmplă în conserva de fasole, garantată un an de zile, în a 366-a zi?” Asta se întreba, cu respectiva conservă în mână, un celebru comic francez într-o nu mai puțin celebră scenetă.
Asta vine deseori în minte atunci când asiști la dezbateri privind statutul R. Moldova în relația cu UE după încheierea Planului de Acțiuni. Ce se va schimba în relația aceasta și cu ce consecințe? O relație care, tehnic vorbind, se bazează tot pe vechiul Acord de Parteneriat și Cooperare semnat în 2004. Realitatea este că nu se va schimba nimic semnificativ, lucrurile vor rămâne pe mai departe în zona griurilor, iar R. Moldova la Estul Vestului. Dar nu despre asta vrem să vorbim aici. Ci despre modul în care se pune la Chișinău problema integrării europene.
Deseori, dezbaterile de acest tip, formale sau chiar informale, abundă în detalii și considerente tehnice dintre cele mai sofisticate, inclusiv comparații cu Ucraina și oferta Bruxellesului pentru această țară. Impresia este că prezumata integrare a R. Moldova este o chestiune strict tehnică, că ea trebuie discutată preponderent în acest mod, că replicile la competenții eurocrați trebuie livrate în limbajul strict și exclusivist al expertului.
Și asta e o eroare. Că UE este o solidă și uneori exasperantă instituție birocratică nu contestă nimeni. Dar sub această carcasă birocratică nu trebuie uitat, în nici un caz, aspectul politic. UE este, în primul rând, o construcție politică, condusă de oameni politici, iar procesul de extindere are și el o asemenea dimensiune. Să ignori asta plonjând în argumente tehnice și tehniciste înseamnă să nu vezi pădurea din cauza copacilor.
Mai concret. Urmărind atitudinea experților sau diplomaților europeni la Chișinău, frapează limbajul aproape total epurat politic, fără nici o referire concretă la acest aspect, dominat aproape exclusiv de elemente tehnice și deadline-uri. Și asta spune multe. Așa cum a spus, la vremea respectivă, tăcerea comisarului Frattini după blocarea fără nici o explicație a delegațiilor române de la Leușeni. A nu comenta un eveniment scandalos, cum a făcut comisarul european, înseamnă a nu te interesa cu adevărat integrarea Moldovei. A nu face observații politice la realitățile din R. Moldova, cum fac eurocrații astăzi, tot asta înseamnă.
Din acest punct de vedere, diferența dintre ce s-a petrecut cu ultimele state integrate în UE este frapantă. La București, de pildă, problema corupției și a dimensiunii ei politice era o prezență constantă în limbajul diplomaților, iar referirile la persoanele guvernamentale erau deseori explicite. A rămas celebru cazul ambasadorului britanic care nu se sfia, într-o intervenție publică, să vorbească despre peștii mici care cad în pasa luptei anticorupție, dar și despre ”marele crocodil” care stă ascuns în întuneric, în ape tulburi, protejat, deocamdată, de legi și instituții juridice. Crocodilul în cauză era premierul român, iar mâlul sugera atmosfera juridică și politică la acea vreme. Cazul nu este singular. La vremea ei, Slovacia a avut și ea enorme dificultăți de relaționare cu Bruxelles-ul din cauza liderului Meciar, pe care UE nu dorea nici măcar să îl asculte. Recunoștea importanța strategică a țării şi aspirațiile legitime de integrare europeană, dar refuza obstinat orice dialog cu un lider care – deși ales democratic – nu era considerat un partener serios și eficace. Consecința: Meciar a pierdut alegerile, s-a format o coaliție proeuropeană nu doar la nivel retoric, iar Slovacia s-a integrat cu succes acolo unde au vrut cetățenii ei. Iar R. Moldova nu se poate compara, din nici un punct de vedere, nici cu România, nici cu Slovacia…
Lecția e clară. Integrarea euroatlantică este un proces politic, și dacă este trecut doar pe linia tehnicistă înseamnă că este trecut pe linie moartă. Cel puțin pentru un timp. Prin urmare, se înșală astăzi în R. Moldova și guvernanții actuali, care se raportează obstinat la UE ca la fosta URSS și se grăbesc să raporteze voioși realizări mărețe. Dar se înșală și cei care, contestând prestația guvernanților, se iluzionează totuși că procesul de integrare este o chestiune preponderent tehnică și o abordează în consecință.
Odată conștientizată dimensiunea politică a fenomenului, strategia R. Moldova trebuie urgent adecvată. Mai ales că se adaugă provocări suplimentare. Chiar dacă nu se conștientizează asta pe deplin, evenimentele recente din Italia şi ulterioara culpabilizare în masă a cetăţenilor români, indiferent de etnie, este mult mai important pentru viitorul european al R. Moldovei decât multe din eventualele succese diplomatice pe care Chișinăul le-ar fi repurtat pe această dimensiune. Important, în sensul rău al termenului.
Pericolul cel mare pentru R. Moldova (dincolo de faptul că cetățeni ai ei au fost agresați la Roma pentru că vorbeau românește – proba tragică a existenței unei singure limbi pe ambele maluri ale Prutului!) poartă un nume chiar dacă nu are un conținut clar: populismul. Este vorba, în esență, de implicarea ”vocii poporului” în decizia de politică externă a statelor. Inclusiv în ceea ce privește integrarea europeană. Agitând problematica emigranților și făcând din ea miză politică înseamnă că riști, de fiecare dată, să blochezi orice dezbatere publică pe tema extinderii. Populația va reacționa negativ, căci extinderea va însemna pentru ea, la modul cel mai concret, noi valuri de emigranți, pe care nu îi dorește, indiferent de argumentele economice ale experțiilor. De aici presiune pe guvernanți și de aici incapacitatea acestora de a promova ceea ce ei, probabil, cred că se cuvine făcut. Adică integrarea. Doar că, acum devin conștienți că dacă o fac riscă să zboare din scaunele guvernamentale la viitoarele alegeri.
Și aici stă cheia problemei. Ce se întâmplă acum în Italia și deschiderea oficială a problematicii rromilor la nivel european este o chestiune care afectează în cel mai mare grad R. Moldova. Dacă Chișinăul nu înțelege că dimensiunea politică a fenomenului atinge astăzi apogeul, înseamnă că urmărește ținte false. De dragul exemplificării, să spunem că, în contextul unei reticențe din ce în ce mai mari a Bruxellesului în ceea ce privește o viitoare extindere – reticență generată de blocajul guvernelor statelor europene de către populația isterizată de emigranți – R. Moldova ar putea ajunge într-o situație paradoxală: să fie refuzată în dorința de a semna un tratat de preaderare, chiar dacă ar avea îndeplinite impecabil toate prevederile Planului de Acțiuni. Ceea ce nu e cazul, deocamdată, firește. Dar ideea rămâne.
În aceste condiții, pașii strategici sunt doi. În primul rând, cum sugeram, conștientizarea creșterii importanței dimensiunii politice a extinderii. În al doilea rând, odată percepută această realitate, e nevoie de recalibrarea strategiei de aderare. Dimensiunea tehnică nu trebuie ignorată, firește, dar trebuie flancată de o strategie care vizează sporirea prestigiului și a apartenenței simbolice a R. Moldova la clubul euroatlantic (prim limbă, religie, cultură, istorie). Astăzi, R. Moldova este mult mai puțin cunoscută în Uniune decât Bosnia-Herzegovina, iar senzația la Bruxelles este că Georgia e de 4-5 ori mai mare decât Moldova, după insistențele pe care le arată față de instituțiile euroatlantice.
Și încă ceva. După cum indică limpede recentul Raport al UE față de progresele înregistrate de aspiranții la integrarea europeană, R. Moldova este într-o poziție marginală, minoră și fără șanse. Dar obstinația guvernării de a refuza Bucureștiul nu a scăpat neobservată și este privită la Bruxelles, și nu numai, cu compătimire. Toată lumea este conștientă că, odată cu politizarea tot mai pregnantă a procesului de integrare europeană, refuzul unui partener strategic este o eroare. Mai puțin Chișinăul oficial. Dar un lucru este tot mai evident. Relația cu Bucureștiul devine de acum încolo termometrul relațiilor Chișinăului cu Bruxellesul.
Dan DUNGACIU
ntegrarea, populismul şi ţiganii
Ediţia de Vineri Nr.45 din 09 noiembrie 2007
”Ce se întâmplă în conserva de fasole, garantată un an de zile, în a 366-a zi?” Asta se întreba, cu respectiva conservă în mână, un celebru comic francez într-o nu mai puțin celebră scenetă.
Asta vine deseori în minte atunci când asiști la dezbateri privind statutul R. Moldova în relația cu UE după încheierea Planului de Acțiuni. Ce se va schimba în relația aceasta și cu ce consecințe? O relație care, tehnic vorbind, se bazează tot pe vechiul Acord de Parteneriat și Cooperare semnat în 2004. Realitatea este că nu se va schimba nimic semnificativ, lucrurile vor rămâne pe mai departe în zona griurilor, iar R. Moldova la Estul Vestului. Dar nu despre asta vrem să vorbim aici. Ci despre modul în care se pune la Chișinău problema integrării europene.
Deseori, dezbaterile de acest tip, formale sau chiar informale, abundă în detalii și considerente tehnice dintre cele mai sofisticate, inclusiv comparații cu Ucraina și oferta Bruxellesului pentru această țară. Impresia este că prezumata integrare a R. Moldova este o chestiune strict tehnică, că ea trebuie discutată preponderent în acest mod, că replicile la competenții eurocrați trebuie livrate în limbajul strict și exclusivist al expertului.
Și asta e o eroare. Că UE este o solidă și uneori exasperantă instituție birocratică nu contestă nimeni. Dar sub această carcasă birocratică nu trebuie uitat, în nici un caz, aspectul politic. UE este, în primul rând, o construcție politică, condusă de oameni politici, iar procesul de extindere are și el o asemenea dimensiune. Să ignori asta plonjând în argumente tehnice și tehniciste înseamnă să nu vezi pădurea din cauza copacilor.
Mai concret. Urmărind atitudinea experților sau diplomaților europeni la Chișinău, frapează limbajul aproape total epurat politic, fără nici o referire concretă la acest aspect, dominat aproape exclusiv de elemente tehnice și deadline-uri. Și asta spune multe. Așa cum a spus, la vremea respectivă, tăcerea comisarului Frattini după blocarea fără nici o explicație a delegațiilor române de la Leușeni. A nu comenta un eveniment scandalos, cum a făcut comisarul european, înseamnă a nu te interesa cu adevărat integrarea Moldovei. A nu face observații politice la realitățile din R. Moldova, cum fac eurocrații astăzi, tot asta înseamnă.
Din acest punct de vedere, diferența dintre ce s-a petrecut cu ultimele state integrate în UE este frapantă. La București, de pildă, problema corupției și a dimensiunii ei politice era o prezență constantă în limbajul diplomaților, iar referirile la persoanele guvernamentale erau deseori explicite. A rămas celebru cazul ambasadorului britanic care nu se sfia, într-o intervenție publică, să vorbească despre peștii mici care cad în pasa luptei anticorupție, dar și despre ”marele crocodil” care stă ascuns în întuneric, în ape tulburi, protejat, deocamdată, de legi și instituții juridice. Crocodilul în cauză era premierul român, iar mâlul sugera atmosfera juridică și politică la acea vreme. Cazul nu este singular. La vremea ei, Slovacia a avut și ea enorme dificultăți de relaționare cu Bruxelles-ul din cauza liderului Meciar, pe care UE nu dorea nici măcar să îl asculte. Recunoștea importanța strategică a țării şi aspirațiile legitime de integrare europeană, dar refuza obstinat orice dialog cu un lider care – deși ales democratic – nu era considerat un partener serios și eficace. Consecința: Meciar a pierdut alegerile, s-a format o coaliție proeuropeană nu doar la nivel retoric, iar Slovacia s-a integrat cu succes acolo unde au vrut cetățenii ei. Iar R. Moldova nu se poate compara, din nici un punct de vedere, nici cu România, nici cu Slovacia…
Lecția e clară. Integrarea euroatlantică este un proces politic, și dacă este trecut doar pe linia tehnicistă înseamnă că este trecut pe linie moartă. Cel puțin pentru un timp. Prin urmare, se înșală astăzi în R. Moldova și guvernanții actuali, care se raportează obstinat la UE ca la fosta URSS și se grăbesc să raporteze voioși realizări mărețe. Dar se înșală și cei care, contestând prestația guvernanților, se iluzionează totuși că procesul de integrare este o chestiune preponderent tehnică și o abordează în consecință.
Odată conștientizată dimensiunea politică a fenomenului, strategia R. Moldova trebuie urgent adecvată. Mai ales că se adaugă provocări suplimentare. Chiar dacă nu se conștientizează asta pe deplin, evenimentele recente din Italia şi ulterioara culpabilizare în masă a cetăţenilor români, indiferent de etnie, este mult mai important pentru viitorul european al R. Moldovei decât multe din eventualele succese diplomatice pe care Chișinăul le-ar fi repurtat pe această dimensiune. Important, în sensul rău al termenului.
Pericolul cel mare pentru R. Moldova (dincolo de faptul că cetățeni ai ei au fost agresați la Roma pentru că vorbeau românește – proba tragică a existenței unei singure limbi pe ambele maluri ale Prutului!) poartă un nume chiar dacă nu are un conținut clar: populismul. Este vorba, în esență, de implicarea ”vocii poporului” în decizia de politică externă a statelor. Inclusiv în ceea ce privește integrarea europeană. Agitând problematica emigranților și făcând din ea miză politică înseamnă că riști, de fiecare dată, să blochezi orice dezbatere publică pe tema extinderii. Populația va reacționa negativ, căci extinderea va însemna pentru ea, la modul cel mai concret, noi valuri de emigranți, pe care nu îi dorește, indiferent de argumentele economice ale experțiilor. De aici presiune pe guvernanți și de aici incapacitatea acestora de a promova ceea ce ei, probabil, cred că se cuvine făcut. Adică integrarea. Doar că, acum devin conștienți că dacă o fac riscă să zboare din scaunele guvernamentale la viitoarele alegeri.
Și aici stă cheia problemei. Ce se întâmplă acum în Italia și deschiderea oficială a problematicii rromilor la nivel european este o chestiune care afectează în cel mai mare grad R. Moldova. Dacă Chișinăul nu înțelege că dimensiunea politică a fenomenului atinge astăzi apogeul, înseamnă că urmărește ținte false. De dragul exemplificării, să spunem că, în contextul unei reticențe din ce în ce mai mari a Bruxellesului în ceea ce privește o viitoare extindere – reticență generată de blocajul guvernelor statelor europene de către populația isterizată de emigranți – R. Moldova ar putea ajunge într-o situație paradoxală: să fie refuzată în dorința de a semna un tratat de preaderare, chiar dacă ar avea îndeplinite impecabil toate prevederile Planului de Acțiuni. Ceea ce nu e cazul, deocamdată, firește. Dar ideea rămâne.
În aceste condiții, pașii strategici sunt doi. În primul rând, cum sugeram, conștientizarea creșterii importanței dimensiunii politice a extinderii. În al doilea rând, odată percepută această realitate, e nevoie de recalibrarea strategiei de aderare. Dimensiunea tehnică nu trebuie ignorată, firește, dar trebuie flancată de o strategie care vizează sporirea prestigiului și a apartenenței simbolice a R. Moldova la clubul euroatlantic (prim limbă, religie, cultură, istorie). Astăzi, R. Moldova este mult mai puțin cunoscută în Uniune decât Bosnia-Herzegovina, iar senzația la Bruxelles este că Georgia e de 4-5 ori mai mare decât Moldova, după insistențele pe care le arată față de instituțiile euroatlantice.
Și încă ceva. După cum indică limpede recentul Raport al UE față de progresele înregistrate de aspiranții la integrarea europeană, R. Moldova este într-o poziție marginală, minoră și fără șanse. Dar obstinația guvernării de a refuza Bucureștiul nu a scăpat neobservată și este privită la Bruxelles, și nu numai, cu compătimire. Toată lumea este conștientă că, odată cu politizarea tot mai pregnantă a procesului de integrare europeană, refuzul unui partener strategic este o eroare. Mai puțin Chișinăul oficial. Dar un lucru este tot mai evident. Relația cu Bucureștiul devine de acum încolo termometrul relațiilor Chișinăului cu Bruxellesul.
Dan DUNGACIU