DREPTUL LA ISTORIE
"Moldova n-a avut aceleaşi hotare în toate vremurile, căci întinderea ei este când mai mare, când mai mică, după starea de înălţare sau de cădere a ţării".
Aceste cuvinte le scria domnitorul Dimitrie Cantemir cu o sută de ani înainte ca trupul sfânt al Moldovei să fie sfâşiat prin pacea de la Bucuresti de la 1812. Atunci, Imperiul Rus a ocupat samavolnic teritoriul locuit de români dintre Prut şi Nistru, Imperiul Otoman cedând un teritoriu care nu-i aparţinea. Pentru fraţii noştri de peste Prut a început cea mai neagră perioadă caracterizată prin teroarea exercitată de aparatul de stat, indiferent de regimul politic: monarhia absolută ori dictatura proletariatului.
Teritoriul dintre Prut şi Nistru a primit de la noul stăpân numele de Basarabia prin extinderea denumirii avute până atunci numai de zona învecinată braţului Chilia, unde se exercitase în secolul al XlV-lea stăpânirea Ţării Româneşti, numită şi Basarabească, dupa dinastia Basarabilor.
La începutul ocupaţiei ruseşti, românii reprezentau 86,7% din populaţia Basarabiei, restul fiind ruteni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi. Autorităţile ruseşti au început o politică de deznaţionalizare prin care se urmărea întreruperea tuturor legăturilor cu populaţia românească de dincoace de Prut, activitatea fiind intensificată dupa apariţia statului naţional român în 1859. Autorităţile ruse au vegheat pentru ca în Basarabia să nu se infiripe o mişcare naţională românească, având în vedere că dincolo de Prut statul român începea să devină un pol de atracţie. În 1865, prinţul Obolenski cerea schimbarea numelui provinciei din Basarabia în Alexandrovskaia sau Alexandroslavskaia, întrucât însăşi denumirea aminteşte de o altă patrie, are o mare însemnătate politică, născând visuri separatiste. Politica de deznaţionalizare a constat în aplicarea legilor ruseşti, interzicerea limbii române în şcoli şi biserici, înlocuită fiind de limba rusă, colonizarea intensă cu elementele etnice slave (ucraineni, ruteni, ruşi). Românii au continuat să constituie contingentul etnic cel mai important din Basarabia, în anul 1897 reprezentau 47% din populaţie, iar elementele etnice slave aproape 28%.
La începutul anului 1917, de la silnica sa înglobare în hotarele împărăţiei ruseşti, Basarabia era una din cele 101 de gubernii ale Rusiei. În anii primului război mondial tot mai multe voci din rândul noroadelor sugrumate în acest angrenaj al temniţei popoarelor împărtăşeau părerea că o Rusie înfrântă pe câmpurile de luptă nu putea fi decât un pas spre propria lor libertate. În deplin acord sufletesc cu fraţii lor din toate provinciile istorice locuite de acest popor, românii dintre Prut si Nistru au dovedit nu numai curaj, ci şi o deosebită capacitate de a turna în calapod propriu naţional marile drepturi şi libertăţi proclamate de revoluţia bolşevică. Reprezentanţii naţiunii din Basarabia au înţeles că numai prin folosirea prevederilor Declaraţiei drepturilor popoareior din Rusia se poate lupta împotriva expansiunii congenitale ruseşti şi ucrainene, şi au parcurs în numai câteva luni drumul de la gubernie la autonomie, de la autonomie la independenţa şi de la independenţă la Unirea cu patria-mamă. Accelerând mersul istoriei în conformitate cu aspiraţiile lor, cu legile după care decurge însăşi viaţa popoarelor ce avea să se încheie prin Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918.
Visul împlinit de la 1 decembrie 1918 nu a durat decât 22 ani fiindcă vitregiile istoriei s-au abătut încă o dată asupra neamului nostru. Pretenţiile sovietice asupra teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru s-au manifestat atât în perioada interbelică cât şi după al doilea război mondial. Prin Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 o altă putere străină a cedat URSS- ului un teritoriu care aparţinea poporului român. Astfel, România era somată prin ultimatumul din 26 iunie 1940 să îşi retragă administraţia şi armata din Basarabia şi Nordul Bucovinei. Acesta a fost de altfel şi motivul pentru care la 21 iunie 1941 România a intrat în al doilea război mondial alături de Germania hitleristă împotriva URSS, dar nu a putut îndeplini obiectivul de refacere a unităţii naţionale decât pentru scurt timp.
Regimul sovietic din Basarabia a fost mai dur decat cel ţarist, continuând politica de deznaţionalizare. Primii paşi în această direcţie au fost realizaţi începând cu formarea încă din 1922 (1924) a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti. În perioada interbelică Stalin a folosit această republică ca pe un laborator în care încerca diferite tehnici de implementare a sistemului sovietic şi de formare a unui model de om sovietic, dar şi pentru a pregăti absorbirea Basarabiei şi a României în Imperiul sovietic. A folosit ideea existenţei unui popor moldovean şi a unei limbi moldoveneşti diferite de poporul român şi limba românească. Stalin a folosit grafia latină pentru a răspândi influenţa puterii politice în zonă prin stabilirea unor legături culturale între membrii comunităţii româneşti, în scopul conturării ideii de existenţă a poporului "moldovenesc". În 1938, se interzice alfabetul latin şi apare Cuvântelnicul ortografic moldovenesc, falsul certificat de naştere al noului popor. După al doilea război mondial experimentele de laborator au luat sfârşit şi a început impunerea moldovenismului în Basarabia. Condiţiile care au favorizat acest proces au fost refugierea masivă a intelectualilor dincoace de Prut (au ramas 11% din numărul învăţătorilor), uciderea sau deportarea persoanelor din administraţie, a preoţimii, a membrilor partidelor democratice sau a ţăranilor înstăriţi, rusificarea administraţiei de stat. Oraşele au fost colonizate cu elemente ucrainene (121%) şi ruseşti (68%), iar românii au fost înregistraţi drept moldoveni. Numele româneşti au fost rusificate fiind folosite ca dovadă mai târziu pentru a justifica componenţa preponderent slavă a civilizaţiei şi culturii moldoveneşti. Marile figuri ale istoriei şi culturii româneşti ca Ştefan cel Mare, Ion Creangă, Mihai Eminescu, născute în limitele Moldovei istorice au făcut obiectul propagandei sovietice cu privire la diferenţele etnice dintre valahi şi moldoveni. După fisura din relaţiile sovieto-române din 1968, este cultivat sentimentul urii faţă de români.
Deşi dezmembrarea Imperiului Sovietic din 1991 a creat condiţii pentru refacerea legăturilor de neam cu fraţii noştri dintre Prut şi Nistru, în noua republică independentă sunt voci care susţin, în continuare, în mod eronat existenţa unei naţiuni moldoveneşti distincte, cu istorie, cultură şi limbă diferite faţă de cea românească. Însă obiectivul comun al celor două state, România şi Ucraina, este integrarea în marea familie europeană unde nu vor mai exista barierele artificiale reprezentate de graniţele celor două state care cuprind un singur popor. Generaţiile viitoare ale celor două state vor avea şansa să locuiască în sfârşit în acelaşi spaţiu istoric.
"Moldova n-a avut aceleaşi hotare în toate vremurile, căci întinderea ei este când mai mare, când mai mică, după starea de înălţare sau de cădere a ţării".
Aceste cuvinte le scria domnitorul Dimitrie Cantemir cu o sută de ani înainte ca trupul sfânt al Moldovei să fie sfâşiat prin pacea de la Bucuresti de la 1812. Atunci, Imperiul Rus a ocupat samavolnic teritoriul locuit de români dintre Prut şi Nistru, Imperiul Otoman cedând un teritoriu care nu-i aparţinea. Pentru fraţii noştri de peste Prut a început cea mai neagră perioadă caracterizată prin teroarea exercitată de aparatul de stat, indiferent de regimul politic: monarhia absolută ori dictatura proletariatului.
Teritoriul dintre Prut şi Nistru a primit de la noul stăpân numele de Basarabia prin extinderea denumirii avute până atunci numai de zona învecinată braţului Chilia, unde se exercitase în secolul al XlV-lea stăpânirea Ţării Româneşti, numită şi Basarabească, dupa dinastia Basarabilor.
La începutul ocupaţiei ruseşti, românii reprezentau 86,7% din populaţia Basarabiei, restul fiind ruteni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi. Autorităţile ruseşti au început o politică de deznaţionalizare prin care se urmărea întreruperea tuturor legăturilor cu populaţia românească de dincoace de Prut, activitatea fiind intensificată dupa apariţia statului naţional român în 1859. Autorităţile ruse au vegheat pentru ca în Basarabia să nu se infiripe o mişcare naţională românească, având în vedere că dincolo de Prut statul român începea să devină un pol de atracţie. În 1865, prinţul Obolenski cerea schimbarea numelui provinciei din Basarabia în Alexandrovskaia sau Alexandroslavskaia, întrucât însăşi denumirea aminteşte de o altă patrie, are o mare însemnătate politică, născând visuri separatiste. Politica de deznaţionalizare a constat în aplicarea legilor ruseşti, interzicerea limbii române în şcoli şi biserici, înlocuită fiind de limba rusă, colonizarea intensă cu elementele etnice slave (ucraineni, ruteni, ruşi). Românii au continuat să constituie contingentul etnic cel mai important din Basarabia, în anul 1897 reprezentau 47% din populaţie, iar elementele etnice slave aproape 28%.
La începutul anului 1917, de la silnica sa înglobare în hotarele împărăţiei ruseşti, Basarabia era una din cele 101 de gubernii ale Rusiei. În anii primului război mondial tot mai multe voci din rândul noroadelor sugrumate în acest angrenaj al temniţei popoarelor împărtăşeau părerea că o Rusie înfrântă pe câmpurile de luptă nu putea fi decât un pas spre propria lor libertate. În deplin acord sufletesc cu fraţii lor din toate provinciile istorice locuite de acest popor, românii dintre Prut si Nistru au dovedit nu numai curaj, ci şi o deosebită capacitate de a turna în calapod propriu naţional marile drepturi şi libertăţi proclamate de revoluţia bolşevică. Reprezentanţii naţiunii din Basarabia au înţeles că numai prin folosirea prevederilor Declaraţiei drepturilor popoareior din Rusia se poate lupta împotriva expansiunii congenitale ruseşti şi ucrainene, şi au parcurs în numai câteva luni drumul de la gubernie la autonomie, de la autonomie la independenţa şi de la independenţă la Unirea cu patria-mamă. Accelerând mersul istoriei în conformitate cu aspiraţiile lor, cu legile după care decurge însăşi viaţa popoarelor ce avea să se încheie prin Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918.
Visul împlinit de la 1 decembrie 1918 nu a durat decât 22 ani fiindcă vitregiile istoriei s-au abătut încă o dată asupra neamului nostru. Pretenţiile sovietice asupra teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru s-au manifestat atât în perioada interbelică cât şi după al doilea război mondial. Prin Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 o altă putere străină a cedat URSS- ului un teritoriu care aparţinea poporului român. Astfel, România era somată prin ultimatumul din 26 iunie 1940 să îşi retragă administraţia şi armata din Basarabia şi Nordul Bucovinei. Acesta a fost de altfel şi motivul pentru care la 21 iunie 1941 România a intrat în al doilea război mondial alături de Germania hitleristă împotriva URSS, dar nu a putut îndeplini obiectivul de refacere a unităţii naţionale decât pentru scurt timp.
Regimul sovietic din Basarabia a fost mai dur decat cel ţarist, continuând politica de deznaţionalizare. Primii paşi în această direcţie au fost realizaţi începând cu formarea încă din 1922 (1924) a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti. În perioada interbelică Stalin a folosit această republică ca pe un laborator în care încerca diferite tehnici de implementare a sistemului sovietic şi de formare a unui model de om sovietic, dar şi pentru a pregăti absorbirea Basarabiei şi a României în Imperiul sovietic. A folosit ideea existenţei unui popor moldovean şi a unei limbi moldoveneşti diferite de poporul român şi limba românească. Stalin a folosit grafia latină pentru a răspândi influenţa puterii politice în zonă prin stabilirea unor legături culturale între membrii comunităţii româneşti, în scopul conturării ideii de existenţă a poporului "moldovenesc". În 1938, se interzice alfabetul latin şi apare Cuvântelnicul ortografic moldovenesc, falsul certificat de naştere al noului popor. După al doilea război mondial experimentele de laborator au luat sfârşit şi a început impunerea moldovenismului în Basarabia. Condiţiile care au favorizat acest proces au fost refugierea masivă a intelectualilor dincoace de Prut (au ramas 11% din numărul învăţătorilor), uciderea sau deportarea persoanelor din administraţie, a preoţimii, a membrilor partidelor democratice sau a ţăranilor înstăriţi, rusificarea administraţiei de stat. Oraşele au fost colonizate cu elemente ucrainene (121%) şi ruseşti (68%), iar românii au fost înregistraţi drept moldoveni. Numele româneşti au fost rusificate fiind folosite ca dovadă mai târziu pentru a justifica componenţa preponderent slavă a civilizaţiei şi culturii moldoveneşti. Marile figuri ale istoriei şi culturii româneşti ca Ştefan cel Mare, Ion Creangă, Mihai Eminescu, născute în limitele Moldovei istorice au făcut obiectul propagandei sovietice cu privire la diferenţele etnice dintre valahi şi moldoveni. După fisura din relaţiile sovieto-române din 1968, este cultivat sentimentul urii faţă de români.
Deşi dezmembrarea Imperiului Sovietic din 1991 a creat condiţii pentru refacerea legăturilor de neam cu fraţii noştri dintre Prut şi Nistru, în noua republică independentă sunt voci care susţin, în continuare, în mod eronat existenţa unei naţiuni moldoveneşti distincte, cu istorie, cultură şi limbă diferite faţă de cea românească. Însă obiectivul comun al celor două state, România şi Ucraina, este integrarea în marea familie europeană unde nu vor mai exista barierele artificiale reprezentate de graniţele celor două state care cuprind un singur popor. Generaţiile viitoare ale celor două state vor avea şansa să locuiască în sfârşit în acelaşi spaţiu istoric.