Capitolul IV Despre adevărata ideologie a rmn după 1992 Partea II
februarie 16 2005 - 15:02 (Centrul de Monitorizare şi Analiză Strategică)
Aşadar, după dispariţia URSS liderii structurii tiraspolene au fost nevoiţi să se adapteze la realităţile timpului. Ideologia a fost adaptată şi ea.
După 1992, conflictul armat de pe Nistru devine suportul ideologic fundamental al rmn. Războiul este prezentat ca unul de independenţă al „poporului transnistrean” împotriva agresiunei Molovei şi a naţionaliştilor. „Poporul transnistrean” prin sînge a demostrat viablitatea statalităţii rmn.
În acelaşi timp, rmn păstrează ca simboluri oficiale însemnele comuniste cu înlocuirea unora dintre acestea. Regimul nu se mai identifică cu comunismul şi cu ideile acestuia pentru că lipsea purtătorul principal al acestora – URSS. În locul lor este preluată şi adoptată ideia de avanpost a Rusiei. Regimul de la Tiraspol se prezintă ca purtător al intereselor ruseşti, al securităţii acestea, etc.
Ideologia rmn după 1992 exprimă un conglomerat de extrase din doctrinele formaţiunilor extremiste de stînga ( naţional-bolşevicii, comunişti de tipul lui Macaşov, etc,) şi a extremiştilor de dreapta ( ca LDPR lui Jirinovschi, RNE lui Barkaşov ş. a.). La fel, în cazanul ideologic al lui Smirnov s-a găsit loc şi pentru noii comunişti ai lui Ziuganov.
O asemenea pulverizare ideologică poate fi determinată de două cauze strîns legate una de alta. Smirnov dorea în acest mod să exprime dreptul Rusiei asupra Transnistriei şi, în al doilea rînd, dorea să obţină un sprijin cît mai mare pe întreg eşichierul politic rus. Al doilea factor este extrem de important în garantarea unui lobby eficient pe coridoarele puterii din Moscova
Prezentarea diferenţelor dintre Chişinău şi Tiraspol este ridicată la rang de ideologie oficială a rmn. În acest scop este folosită orice informaţie, ştire, eveniment, declaraţie oficială, politici, etc. Maşina propagandistică tiraspoleană prezenta orice în limitele stabilite de Smirnov şi echipa.
Ultimele evoluţii în procesul de reglementare a diferendului demonstrează acest fapt. Acţiunile Chişinăului îndreptate spre depăşirea conflictului au fost apreciate de partea transnistreană ca „ dorinţa de a acapara unităţile industriale care se află în proprietatea poporului transnistrean”. Principiul cu cît e mai mare minciuna cu atît mai mulţi cred în ea – în acţiune!
Propaganda smirnovistă poartă şi o colaratură economică. De fapt acest subiect nu este nou, este o prelungire al teoriei confruntării, fiind prezent în toată perioada de la 1992 încoace. Pur şi simplu, la moment este exploatat la maximum în războiul informaţional declanşat între cele două maluri.
Excaladarea conflictului este prezentată de Tiraspol ca o parte din planul Chişinăului de a prelua controlul asupra întreprinderilor aflate în „proprietatea poporului transnistrean”.
Mesajul are ca ţintă de bază populaţia din stînga Nistrului. Chişinăul i se conferă aceiaşi imagine de agresor, însă care are alte scopuri faţă de cele din 1992. Accentul se pune pe „mercantilitatea si avariţia” agresorilor – un fel de colonialism, unde „proprietatea poporului transnistrean” va lucra în folosul Moldovei şi a conducătorilor acesteia. Smirnov foloseşte starea economico-socială precară a majorităţii oamenilor şi face vinovat de aceasta Chişinăul „care doreşte să le acapareze şi ceia ce le-a mai rămas transnistrenilor”.
Din cele prezentate mai sus se poate crea impresia că mecanismele idiologice treansnistrene sînt îndreptate spre asigurarea legitimităţii formaţiunii statale rmn. Totuşi, lucrurile stau cu totul altfel.
Adevărata ideologie a regimului de la Tiraspol este justificarea necesităţii existenhţei proiectului rmn sub formă de regim smirnovist.
În diferite perioade ale existenţei rmn putem observa diferite „motivări” ale existenţei rmn şi al regimului lui Smirnov. Aici putem găsi şi lupta contra naţionaliştilor moldoveni şi eminenţa unirii Moldovei cu România. Nu putem trece cu vederea şi autoproclamarea Transnistriei ca avanpost în apărarea Rusiei de expansiunea americană şi NATO, la fel cum trebuie să menţionăm dorinţa Chişinăului de a pune mîna pe proprietatea economică a „poporului transnistrean”.
Un exemplu elocvent este situaţia cu Rusia. În anul 2002 se vehicula ideia unei posibile rezolvări a diferendului ca rezultat al unui acord dintre Moscova şi Chişinău. Regimul lui Smirnov nu putea accepta o asemenea evoluţie a lucrurilor şi a întreprins acţiuni pentru a face imposibil un asemenea acord. Putem doar să ne închipuim care au fost mecanismele declanşate pentru a obţine rezultatul dorit.
În această perioadă, în mijloacele de informare controlate de Smirnov este dezvoltată ideia despre inaccibilitatea Rusiei în calitatea pe care o deţine în procesul de negocieri, precum şi în cadrul misiunei de menţinere a păcii. S-au auzit fraze de felul „Mai bine un soldat al alianţei NATO pe malurile Nistrului, decît un mercenar (êîíòðàêòíèê) rus beat”. În aceiaşi perioadă la Tiraspol este organizată o conferinţă la care „ministru de externe al rmn” Liţcai spune că Rusia timp de două sute de ani a ocupat Transnistria şi această stare de lucruri trebuie să se termine odată şi pentru totdeauna.
Capitolul V Componenta economică a regimului smirnovist
Recenta acutizare a relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol l-a făcut ca conducătorul regimului separatist să atenţioneze opinia publică asupra pericolilor economice ce le comportă poziţia preşedintelui Voronin.
Adevărat, în prezent anume această componentă economică reprezintă una din piedicile principale în depăşirea conflictului de pe Nistru.
Mesajul lui Smirnov avea mai multe ţinte. Una dintre ţinte era populaţia din regiune şi declaraţiile capului separatist trebuiau să servească drept catalizator pentru populaţie în confruntarea cu Chişinăul.
În afară de ţinta internă, mesajul trebuia să atingă şi una din afara Transnistriei. Este vorba de persoane şi companii care au interese economice în regiunea transnistreană. Aceste interese sînt exprimate prin proprietăţi şi nu numai.
Subiecţi implicaţi în sistemul economic transnistrean putem găsi în Rusia, Ucraina, Moldova.
Smirnov le spune acestora că o eventuală rezolvare a conflictului în favoarea Chişinăului le-ar pune în pericol afacerile şi proprietăţile garantate la moment de regimul său.
De la destrămarea URSS, administraţia separatistă s-a acomodat destul de repede la noile realităţi, inclusiv cele economice. „Politica economică” trebuia să servească regimul, asigurîndu-i suportul material. În acest scop Smirnov a acţionat în două direcţii.
Prima problemă care trebuia rezolvată era relansarea potenţialului economic aflat pe malul stîng al Nistrului şi exportul producţiei rezultate de aici. Regimul tiraspolean a rezolvat cu brio acest exirciţiu, folosindu-se de minune de diferite structuri oficiale şi semioficiale, în special, din Moldova, Rusia, Ucraina.
În depăşirea acestei probleme nu se sfiiau să folosească coruperea factorilor oficiali sau să recurgă la atragerea acestoră în activitatea directă a unităţilor economice, prin acordarea de devidende. De fapt , metode sînt destule, însă toate se bazau pe exploatarea lipsei de scrupule a unor persoane publice, inclusiv de la Chişinău. Aici este bine să amintim de recunoaşterea în 1997 de către Chişinău a dreptului rmn la activitate economică externă şi acordarea rmn, în acest scop, a ştampilelor vamale.
A două problemă care trebuia rezolvată era necesitatea expluatării la maximum a statutului de subiect nerecunoscut pe care îl deţinea rmn. Starea respectivă absolvea regimul de la Tiraspol de orice fel de resposabilităţi şi îl plasa în afara oricărui cîmp juridic.
În scurt timp regiunea transnistreană s-a transformat în zona de interes a organizaţiilor criminale din regiune. Venituri mari aduceau comerţul ilicit cu arme şi muniţii, traficul de substanţe narcotice şi carne vie.
Cel puţin un „partener” în comerţul cu arme este cunoscut. Arme şi muniţii din Transnistria au fost găsite la teroriştii ceceni. Este de inimaginat că înalţii oficiali ruşi nu deţin această informaţie.
Mai adăugăm aici şi funcţia de spălare a banilor pe care o exercită rmn. În afară de banii „proprii” care necesită legalizare, pe aici trec şi alte mijloace financiare cu origini dubioase din Rusia, Ucraina, Moldova, precum şi din alte părţi. Putem să spunem că în rmn îşi regăsesc interesele astfel de figuri ca Berezovski, miliardar rus, fugit din Rusia din cauza gravelor crime săvîrşite. Figura respectivă este protectorul şi mentorul lui S. Belkovschi care a eşit vara trecută cu un plan de recunoaştere a rmn şi de alipire a Moldovei la România.
Un militant al dreptului rmn la existenţă şi deputat al Dumei de Stat din Rusia Victor Alxnis aprecia în vara lui 2002 că „veniturile” transnistrenilor sînt de ordinul a 3-4 mlrd. dolari americani pe an. O cifră apropiată (2-3 mlrd. dolari) a fost pronunţată şi de preşedintele Voronin în toamna lui 2004.
Cele prezentate mai sus, inclusiv cifrele, ne permit să spunem că procesul politic de depăşire a conflictului este influienţat substanţial de componenta economică ce face si mai strîns nodul transnistrean. Mijloacele finaciare care se rotesc în regiunea de est a Moldovei ne permit să apreciem capacităţile grupurilor cointeresate în conservarea situaţiei actuale ca foarte importante. Influenţa intereselor economice-financiare asupra factorului politic nu este deloc de ignorat şi acest fapt este valabil atît pentru Moscova, pentru Kiev, pentru Chişinău, dar şi pentru Occident.
Capitolul VI Timpul separatiştilor!
Este regretabil că evenimentele de la sfîrşitul anilor 80 şi începutul anilor 90, evenimente care au dus la instaurarea unui regim separatist în raionele de est ale Moldovei nu au servit drept o lecţie pentru clasa politică moldovenească care nu a ştiut să aplice măsuri efective pentru a depăşi problema dată.
Abordarea problemei separatismului din raioanele de est ale Moldovei trebuia să conţină două componente esenţiale: una ţine de politică internă şi cealaltă - de relaţia directă cu separatiştii.
În perioada 1991-92 rezolvarea problemei separatismului a fost prezentată de către autorităţi ca o componentă necesară în edificarea statalităţii moldoveneşti. Eşecul în reintegrarea teritoriului ţării trebuia oare să stopeze acest proces?
Nu. Activitatea clasei politice trebuia concentrată în direcţia creşterii eficienţei instituţiilor de stat moldoveneşti, instituţionalizării noilor relaţii social-economice şi politice, depăşirii crizei generale.
Acţiunile date trebuiau să fie parte a unui cadru mai complex care ar fi fost îndreptate spre asigurarea securităţii naţionale, inclusiv şi a componentei individual-cetăţăneşti a acesteia.
Prioritatea în asigurarea securităţii de stat ar fi depăşirea problemei prezenţei separatismului în raioanele de est ale Moldovei. Aceasta nu înseamnă că eforturile trebuiau concentrate exluisiv asupra acestui punct. Constituirea unor instituţii de stat şi administrative funcţionale şi eficiente, reformarea economiei, transformarera segmentului politic spre căpătarea unei încrederi din partea societăţii şi apropierea de acestă societate ar reprezenta nişte elemente extrem de importante în asigurarea securităţii naţionale şi în încheerea conflictului de pe malurile Nistrului.
Un stat puternic ar fi reprezentat argumentul cel mai greu şi cel mai convingător în tratativele cu separatiştii. O politică internă efectivă ar fi fost cel mai mare pericole pentru separatişti.
În aceiaşi ordine de idei, existenţa unui stat viabil şi funcţional ar fi redus la minim efectele negative ale perioadei de tranziţie (cu resurse cît mai puţine şi într-o perioadă cît mai scurtă). Prin combaterea efectelor negative ale tranziţiei, statul, în acelaşi timp, ar fi lovit în capacităţile regimului separatist.
Incapacitatea guvernanţilor moldoveni de a rezolva problemele statalităţii moldoveneşti şi a depăşirii greutăţilor tranziţiei a oferit lui Smirnov posibilitatea de a influinţa evoluţia proceselor politice de la Chişinău şi, respectiv, nişte garanţii pentru regimul său.. Tranziţia prelungită, mai bine zis permanentizarea ei, avea efecte negative majore asupra tuturor sferelor vieţii sociale şi aceasta în condiţiile unui structuri care mai trebuia încă să se afirme ca stat. Se poate spune cu siguranţă că stoparea sau tărăgănarea procesului transformărilor loveau direct în statalitatea moldovenească şi subminau continuu securitatea naţională.
Lipsa unui stat puternic, capabil să derijeze procesului schimbării şi să combată fenomenele negative a făcut să apară alţi subiecţi care i-au luat locul. Aceşti subiecţi erau grupuri de presiune, adesea creminale sau semicreminale, care au folosit absenteismul statului, lipsa cadrului legislativ adecvat, procesele centrifuge din societate, pentru a se infiltra în structurile administrative şi politice de toate rangurile, urmărind propriile scopuri.
La un moment dat, pentru aceste grupări statul a devenit un instrument folosit în propriile lor scopuri. Acest instrument era folosit nu numai la impunerea unor interese în interiorul ţării, dar şi „promovarea” acestora în exterior. Practic structurile de stat îşi îndeplineau funcţiile numai în volumul necesar pentru a menţine „iluzia” prezenţei unei legitimităţi şi legalităţi.
În aceste condiţii - în care statul nu este chemat să-şi îndeplineşte funcţiile specifice, iar acest fapt este conştiientizat de cei din administrtaţia de stat şi locală, de cei ce activează în organele de menţinere a ordinei publice, ş. a., - crima organizată, corupţia, protecţionismul devin o realitate cotidiană.
De cele mai dese ori vina pentru o astfel de evoluţie negativă este aruncată asupra unei idei care era dominantă la începutul anilor 90. Ideia respectivă este opusul hipercentarlismului caracteristic perioadei sovietice şi se rezuma la necesitatea unui stat „hiperabsent”, adică practic eliminarea totală a statului din gestionarea proceselor desfăşurate în societatea aflată în tranziţie. O asemenea stare nici liberalism nu poate fi numit pentru că la noi nu era instituţionalizat nici acel stat minimal, dar funcţional, prezent în doctrina liberală.
Realitatea este că anumite grupuri de interes au perceput „pozitivismul” unei asemenea „idei statale” pentru Moldova, dar mai ales pentru interesele proprii. În spatele acestei idei, ascunşi după ea, motivîndu-şi acţiunile prin „necesitatea absenţei statului pentru dezvoltarea noilor relaţii...”, grupurile de presiune desfăşurau activităţi, inclusiv la nivel superior de stat, care contraveneau interesului ţării, a normelor de drept civil, penal şi a normelor elimentare de morală.
O asemenea stare generală de lucruri nu putea să apropie rezolvarea conflictului de pe Nistru.
Unei asemeni politici amorfe prezente pe malul drept al Nistrului, Smirnov a opus o structură de funcţională care avea direcţia principală de activitate orientată spre asigurarea existenţei rmn. Puterea era şi este concentrată în mîinile liderului separatist care deţinea şi deţine toate pîrgiile politice şi administrative necesare pentru controlul absolut al situaţiei din regiune şi evitarea orcăror momente destabilizatoare interne şi „externe” (în special cele ce vin dinspre malul opus al Nistrului) care ar atenta la existenţa rmn.
În acelaşi timp Smirnov foloseşte din plin situaţia internă de pe malul drept al Nistrului: nefucţionabilitatea instituţiilor de stat, instabilitatea politică, criza economică prelungită, stare de spirit a populaţiei, şi toate celelate elemente care puteau şi pot influinţa relaţiile cu Chişinăul.
Direcţiile de bază ale „activităţii” smirnoviste pe malul drept ţin de două elemente conexe: economic şi politic. Componenta economică trebuia să asigure cointeresarea unor grupuri economice cu influinţă la Chişinău în prezenţa regimului secesionist la Tiraspol. Pentru subiecţii de pe malul drept al Nistrului interesul decurgea din statulul nerecunoscut al regiunei de est a Moldovei şi posibilităţile economice pe care le oferea acesta. Prin asemenea grupări separatiştii au obţinut mecanisme de enfluinţarea procesului politic din Moldova.
În procesul politic „democratic” de la Chişinău Smirnov s-a implicat şi se implică şi în prezent. În acest sector al activităţii, separatiştii au ca scop evitarea situaţiei cînd la Chişinău şi-ar face prezentă o forţă politică capabilă să depăşească handicapurile tranziţiei prezentate mai sus. În acest scop se intervinea pe piaţa politica moldovenească pentru a menţine instabilitatea, adică se acţionează asupra capacităţii puterii de a lua decizii politice şi de implimentare ale acestora.
Spre exemlu, intervenţia smirnoviştilor în campaniile electorale pot fi echivalate cu nişte investiţii pentru viitor. Susţinînd de cele mai dese ori cîteva formaţiuni, separatiştii îşi pot garanta absenţa unui centru de putere capabil să schimbe politica internă în ţară şi implicit faţă de ei. O asemenea situaţie a fost pe parcursul anilor 90 şi, în prezent, separatiştii doresc rerstabilirea situaţiei.
Lipsa eficienţei instituţiilor de stat moldoveneşt, stare de criză continuă (cu toate componentele ei) completată cu influinţa exercitată de separatişti asupra deciziei politice de la Chişinău au determinat şi evoluţiile pe segmentul extern al rezolvării conflictului transnistrean. Ca cel mai elocvent argument în favoarea acestei afirmaţii serveşte situaţia în care timp de peste zece ani partea moldovenească nici nu a încercat să implice şi alţi subiecţi în procesul de reglementare a diferendului, în situaţia în care formatul existent nu şi-a dovedit funcţionalitatea.
Cel mai grav este că după trecerea a mai mult de zece ani puterea oficială de la Chişinău nu poate răspunde transnistrenilor ( nu capilor regiunei) la întrebarea Ce le-ar putea oferi lor puterea de la Chişinău, malul drept al Nistrului, în cazul reunificării ambelor maluri?
Capitolul VII Începutul
Timp de treisprezece ani de problema prezenţei separatismului din raionale de est a Moldovei s-a ocupat în mod eficient, cu adevărat, un singur actor – însăşi separatiştii. Aceştea au fost singurii care au abordat problema la modul cel mai serios.
La Chişinău clasa politică a mimat încercări de rezolvare a conflictului de pe Nistru. În toată acestă perioadă randamentul eforturilor clasei politice moldoveneşti îndreptate spre reîntregirea ţării s-a aflat în jurul gradaţiei zero. Spunem în jurul lui zero pentru că uneori cobora şi sub această gradaţie.
Penru a aduce schimbarea în problema rezolvării difererendului de pe Nisrtru este nevoie de măsuri concrete, hotărîte şi consecvente.
Din cele prezentate ceva mai sus este perfect clar că componenta de bază a rezolvării problemei transnistrene constă în construirea unui stat eficient şi funcţional. Statul tebuie să-şi manifeste calităţile în depăşirea problemelor tranziţiei şi garantarea unei dezvoltări continue a societăţii moldoveneşti. Elemente constitutive ale unei dezvoltări trebuie să se reflecte în reformarea sectorul politic, economic, celui social.
Statul trebuie să aibă ca prioritate asigurarea securităţii naţionale în toarte componentele sale de bază: politică, militară, economică, socială şi culturală. Un segment preferenţial al asigurării securităţii naţuionale trebuie să devină cetăţeanul Republicii Moldova cu toate drpeturile pe carte le deţine.
Acest element individual-cetăţenesc al securităţii numaidecît trebuie să includă şi toţi lucuitorii (!!!) de pe malul stîng al Nistrului. Dacă teritoriile din estul Moldovei nu sînt controlate de autorităţile legale de la Chişinău, atunci eforturile conducerii moldoveneşti trebuie să aibă ca ţintă fiecare transnistrean: Locuitorii din estul ţării trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi trăitorii de pe malul drept al Nistrului: economice, sociale, politice, ş. a. În acelaşi cadrul locuitorii din est trebuie să se bucure de protecţia statului moldovenesc chiar în Transnistria, precum şi în afara ţării.
Locuitorilor din estul Moldovei tebuie să li se implanteze ideia (în principal prin acţiuni conctrete) că există un stat care le oferă posibilităţi, bunăstare, securitate, că există un stat care este gata să foloseacă orice resurse şi metode legale pentru ai apăra în orice colţ al lumii. Acest stat trebuie să fie Republica Moldova şi nu altele ca în prezent.
Dacă e să ne întoarcem la cele de mai sus atunci trebuie să spunem că un stat puternic şi funcţional, stabilitatea politică, dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi protecţia socială, securitatea cetăţeanului trebuie să reprezinte unul din elementele centrale şi indespensabile în depăşirea conflictului de pe Nistru.
Două elemente trebuie să perceapă un asemenea fapt, însă în mod diferit: fiecare locuitor al estului ( cum s-a vorbit mai sus) şi autorităţile separatiste.
Separatiştii trebuie să se confrunte cu o Moldovă puternică, stabilă din punct vedere politic şi social, economic dezvoltată. Acest fapt le-ar reduce semnificativ din posibilităţile de a interveni şi influenţa evoluţiile de pe cîmpul politic moldovenesc. Chişinăul trebuie să fie invincibil în faţa încercărilor smirnoviste de a „interveni” cîtuşi de puţin în treburile de pe malul drept al Nistrului.
Un alt element al izolării lui Smirnov trebuie să implice acţiuni asupra „partizanilor” separatiştilor aflaţi la Chişinău. Crearea unei stări de intoleranţă şi condamnare din partea societăţii în jurul acestor subiecţi este foarte importantă. O componentă importantă ar fi şi curăţirea politicului, afacerilor (ne referim la cele cu relaţii ilegale pe malul stîng), segmentului informaţional de „partizanii” smirnoviştilor. Este necesar ca un segment în atingerea acestor scopuri să fie acordat serviciilor speciale şi de forţă ale statului. Activitatea acestora ar trebui să aibă ca ţintă eliminarea (în baza normelor legii) subiecţilor, iclusiv politici, care servesc deschis separatiştii sau care oficial exlud orice „colaborare” cu separatiştii, însă continuă, la alt nivel, să promoveze interesele separatiştilor pe scena moldovenească.
Latura externă reprezintă o altă componenentă esenţială în cadrul de acţiuni îndreptate spre rezolvarea conflictului de pe Nistru. Ea trebuie să implice prelungirea logică a măsurilor de politică internă îndreptate spre rezolvarea diferendului.
Aici este cazul să reamintim încă odată necesitatea unei structuri statale puternice pentru a putea spera într-o acţiune externă eficientă. Or, perioada parcursă de la declararea independenţei a demonstrat perfect acest lucru. În condiţiile lipsei unui stat omnipotent, partea moldovenească era percepută la masa de negocieri ca una ineficientă, incapabilă şi impotentă. Această stare nu numai că limitează cîmpul de acţiune a Chişinăului în negocieri, dar şi îl făcea total dependent de poziţiile altor subiecţi implicaţi în procesul de rezolvare.
Situaţia respectivă nu este valabilă numai în cazul formatului pentagonal de tratative. Actualele încercări de atragere în rezolvarea conflictului a cîtorva actori importanţi din Vest, implică aceleaşi pericole. Prin acest fapt Moldova nu caută parteneri capabili să o susţină în procesul de negocieri, Moldova practic se pune sub protecţia ( recunoaşterea unui fel de suzeranităţi) occidentalilor. Cum am spus mai sus, izvorul principal al acestei închinări îl găsim în interiorul ţării, în slăbiciunile sale, în lipsa voinţei de a schimba situaţia din interior.
Latura externă a rezolvării diferendului ar imlica două componente esenţiale: un proces de izolare continuă a regimuluii separatist de orice fel de susţuinere din exterior şi crearea consecutivă a unei situaţii în care majoritatea actorilor internaţionali cointeresaţi ar fi pentru rezolvarea eminentă a conflictului. Unora dintre actorii repectivi, Chişinăul trebuie să le arate necesitatea susţinerii mai active a eforturilor de depăşire a conflictului, altora să le demostreze inutilitatea prezenţei lui Smirnov la Tiraspol şi că de fapt regimul separatist pe teritoriul Moldovei este un anacronism depăşit de evenimente şi de procesul politic.
În final ar fi de spus că pentru a reunifica ţara, Chişinăul trebuie să creeze, prin aceliaşi eforturi derecţionate şi consecvente, situaţia în care ar fi posibilă rezolvarea conflictului în condiţii cît mai favorabile pentru sine.. Aici cuvîntul chee este „să creeze”, adică este necesar ca tactica „aşteptării momentului favorabil” (care în varianta moldovenească înseamnă pasivitate extremă, lipsa oricăror acţiuni ) să fie abandonată. Se impun acţiuni atît pe plan intern (prin reformare), cît şi pe plan extern.
Aurorităţile de la Chişinău prin politica lor internă şi externă trebuie să implanteze în capul smirnoviştilor ideia unui singur sfîrşit posibil şi inevetabil.
Mihail Ţîrdea