Sunt diagnosticat cu Tulburare de Personalitate de tip Borderline de aproape 2 ani (doar de atunci am diagnosticul). Ma rog, diagnosticul l-am aflat acum 3 zile... si inca nu stiu daca-s fericit sau ....
Devenisem obsedat sa aflu ce am... pentru ca eu am ajuns la psihiatrie dupa un episod depresiv major.... dar psihiatra nu mi-a spus diagnosticul pana nu am insistat. Intre timp devenisem constient ca am mult mai mult decat depresie majora.
As vrea ca voi, histrionicilor, narcisistilor... sa fiti in locul meu... sa fiti asa cum ziceti c-ati fi... iar eu in locul vostru, sa iau in gluma bolile mintale (mai mult sau mai putin grave).
As vrea sa povestesc putin ce inseamna pentru mine Tulburarea de Personalitate de tip Borderline. Acele caracteristici ale fiecarei tulburari sunt pur tehnice ... iar faptul ca sunt lipsite de factorul uman (desi da, vorbesc despre comportament uman) va fac sa vi le asumati si sa faceti comparatie intre ele de parca ati vorbi despre frecventze de procesoare sau jante de masini sport.
Totul a inceput treptat... cu ceva ani in urma (cel putin 7 - acum am 22 - multi inainte - nu, multumesc). Eu avand o tulburare de Cluster B, adica dramatica, excentrica ... era clar ca aveam un fond psihologic melancolic, predispus spre stari de deprimare. Ani de zile am mancat pe paine o tristete dulce... care ma facea sa ma simt diferit de ceilalti... dar nu ma facea inca sa ma simt bolnav. N-aveam idee despre boli mentale mai mult decat aveti voi acum. De fapt nici acum nu sunt convins ca am idee despre bolile psihicului, stiu doar ca traiesc la maximum, una, si asta nu de ieri-de azi.
Afisarea excentricitatii este o incidentza a existentei ei. Intotdeauna cei care doresc sa fie excentrici se tradeaza singuri. Eu n-am incercat niciodata nimic. Toata viata mea am trait programat... iar cand programarea s-a incheiat, am trait dupa ea, fara sa am habar de ce traiesc, cum arata viitorul meu, cum arata trecutul meu si ce pot face ca sa rezolv aceste ecuatii. Revenind la excentricitate... am fost adesea numit ciudat... atat in bataie de joc cat si la modul serios, sincer si calduros. In fiecare dintre noi exista acea curiozitate de a cunoaste perceptia celor din jur despre noi. Cand deja te simti ciudat de o vreme... curiozitatea devine necesitate. Te ghidezi dupa ea pentru ca altfel n-ai cum sa relationezi. Nu mai stii ce sa arati si ce nu... iar asta nu e grav, ca decizia de a fi ipocrit sau nu, este o decizie cerebrala si rationala... dar cand 'nu stiu ce sa arat si ce nu', se transforma in 'nu stiu ce sunt si ce nu'... ajungem foarte logic la ceea ce se numeste in terminologia de specialitate, "tulburare de identitate". Cu totii avem mai devreme sau mai tarziu crize de identitate. Criza, caci de-aia si este numita criza... este o chestiune ce tzine de acut, de scurt, intzepator, dar cu mari sanse de a disparea lasand loc reechilibrarii, normalitatii. Probabil - nu stiu ca nu-s psihiatru -, tulburarea se refera la o stare de fapt care s-a cronicizat de ceva vreme... si avand caracter pervaziv, se va croniciza continuu... pana cand problema va crea o alta problema, asa cum fulgerul, atunci cand cade pe pamant, cauta firicelul de plasma ce se ridica din varful copacului. Problema dureroasa in cazul Tulburarilor de personalitate este ca poti sa-ti cauti Eul indiferent unde, numai in propriul suflet nu, caci daca o faci, nu numai ca vei fi sortit esecului, dar tulburarea de identitate va capata dimensiuni din ce in ce mai mari. Din fericire cred ca am primit mesajul "Game Over" inainte sa ajung la niveluri periculoase de depersonalizare si instrainare a identitatii. Cand vorbim despre chestiile astea avem impresia ca-s ca oricare alte ganduri normale, care vin in anume cantitati si dispar mai devreme sau mai tarziu. Pentru tulburarile ca acestea... nu exista sisteme de masurare. Numai unul care si-a trait viata dupa un tipar ca acesta va putea sa-si dea seama cat de invalidant este un asemenea mod de viata pe care nu stii de unde-l ai, cand se va termina si ce urmeaza dupa el. Probabil unora le e greu sa-si inchipuie ca te poti trezi cu acelasi gand... ca-ti poti petrece ziua aparent normal (desi izolat. ma dau exemplu pe mine. izolat fiind de cel putin 4 ani. cu exceptia faptului ca reusesc sa-mi fac o iubita), cu aceleasi ganduri... si ca poti adormi cu sudori pe frunte. Sudori care tradeaza nerezolvarea acelor ganduri. Cand asta se intampla pentru zile si saptamani in sir... deja nu mai ai nevoie de medic ca sa-ti dai seama ca esti o leguma. Ca nu esti departe de a fi intr-o coma plina de vise bizare. De altfel, fiind tulburare afectiva, este in stransa legatura cu episoade depresive recurente care atrag dupa sine izolare maxima, lipsa de comunicare sau comunicare deficitara, etc. Practic esti mort, numai ca nu-ti dai seama. Esti un cadavru care merge din inertzie sa se pishe si mananca atunci cand i se aseaza mancarea sub nas.
Melancolic, eventual chiar deprimat, cu probleme de identitate... te poti intreba: mai are un astfel de om, viata sociala ? si daca are, cum arata ?
Arata fain, atat timp cat nu stii ca esti bolnav. Diferenta dintre a stii si a nu stii... este ca... viata ta este la fel. Relatiile tale sunt la fel. Ai aceleasi ideatii paranoide, aceleasi ganduri suicidare recurente, aceleasi preocupari co-morbide, doar ca atunci cand stii ca esti bolnav... te urasti si mai mult. Iti cunosti boala si te simti absolut incapabil sa lupti. Nu mai stii daca tu insuti existi sau esti doar un corp posedat.
Pentru ca am pomenit abia acum asupra ideatiei paranoide... trebuie sa recunosc ca la mine nu are caracter psihotic (desi m-am grabit sa spun asta, asumandu-mi descrieri de pe net, ca doar e usor) doar ca are caracterul inflexibil, standard, al tulburarii de personalitate, iar la mine este insotita de fiecare data de atacuri de panica. Plans compulsiv, tremuraturi spasmodice, cresterea tensiunii, transpiratii excesive, eh, si alte chestii pe care, intr-adevar, se zice ca nu poti sa le controlezi. Am auzit si de oameni care nu cred in atacuri de panica. Nici eu nu cred in Dumnezeu, dar nu intru intr-o biserica s-o spun in gura mare.
Mi-am pierdut rabdarea sa mai trec in revista umanizarea in versiunea mea, a BPD.
Voi trece la urmatorul aspect al vietii mele. Pana acum am vorbit despre ceea ce simt... si ceea ce fac sub impulsul primar.
Acum voi spune cum arata viata mea judecata la rece.
Lipsa cronica de prieteni... si iubite (in 22 de ani avand doar 3 relatii serioase). Relatii intime cu fete, dezastruoase si ilogice. Sufeream dupa dragostea ne-mpartasita dar nici nu ma uitam la dragostea-mpartasita desi eu provocam impartasirea din partea opusa. Absenteism scolar infinit. Am pierdut vreo 4 ani de liceu, nici nu le mai stiu numarul. Si acum, in vara, am pierdut unul. Partea buna este ca socul a fost bine amortizat de data asta. Doua locuri de munca, abmbele pe tura de noapte (datorate bineinteles tulburarilor de somn aferente problemei miez). 2 ani de medicamente. Cateva luni de Prozac cu efecte adverse foarte urate, mai ales pe ideatie suicidara dar si simptome somatice. Gasesc dupa cateva schimbari de psihiatru, ceva ce avea sa para mai serios. 5 zile de teste psihologice. Mii de intrebari, o gramada de compuneri deschise, teste de memorie, de cognitie, de cultura generala, de reflexe, etc. Primul tratament adecvat, ca urmare unui diagnostic precis. Din acei 2 ani de medicamente, 1 an si cateva luni am primit prin ficat si creier in principal antipsihotice. Initial Zyprexa, o treaba sub care am dat rezultate foarte bune dar care m-a-mbogatit si cu vreo 26 de kilograme, motiv pentru care a trebuit sa renunt la ele, cunoscut fiind riscul mare de obezitate deci si de hepatita si diabet. O data cu Zyprexa mi s-a administrat si un antidepresiv usurel (Cipralex), asa, pentru buna voie. De vreo 3-4 luni iau alt antipsihotic, Seroquel, care inca nu stiu ce-mi face, dar ideea e ca am slabit 8 kilograme, iar acest simplu fapt m-a bucurat psihic. De la Zyprexa dormeam cam 12 ore.. .desi cred ca am atins si 15-16, ideea este ca eram trezit foarte greu... iar dupa trezirea aparenta, creierul meu mai dormea cateva zeci-de minute, o ora. La Seroquel dorm cam 12 ore... desi cred ca am atins si 15-16 ore, numa ca ma trezesc o tzara mai usor, cand se insista oarecum agresiv. Constipatie, gura uscata, glicemie scazuta, mirosuri ireale (asta nush daca e de la medicatie). Pe timp de Zyprexa nu am reusit sa obtin orgasm cam juma' de an.
Etc...
Mi-am pierdut coerenta dar vreau sa subliniez doar trei cuvinte la care lumea ar trebui sa se gandeasca serios inainte sa incerce sa inteleaga un sindrom atat de complex: Dizabilitant si maladaptativ.
O zi frumoasa si o personalitate cat mai stabila
.
