You are using an out of date browser. It may not display this or other websites correctly.
You should upgrade or use an alternative browser.
You should upgrade or use an alternative browser.
Holocaustul - Realitate sau Mit?
- Thread starter HKBD
- Start date
Ordinele pe care le-ar fi dat Hitler in legatura cu exterminarea evreilor:
Daca a existat un "plan de exterminare a evreilor" fiind omorati atatia evrei cat se sustine pe tot teritoriul Europei, e ciudat ca nu au fost gasite nicaieri urme scrise ale lui sau macar documente care sa faca referinta la acest plan. Daca acest "plan" ar fi existat, ar fi fost nevoie sa fie transmise mii de ordine in toata Europa. Si totusi nu a fost gasit nimic scris.
The Missing Hitler "Orders"
No order for the extermination of the Jews written or authorized by Adolf Hitler has ever been discovered. The result of this situation is that many historians presume that the order was transmitted orally.
"There does not exist then, anything like a written order signed by [Hitler] for the extermination of the Jews in Europe."
Colin Cross, Adolf Hitler, (Milan, 1977), p.313.
"Despite the great harvest of Nazi documents captured by the Allies at the end of the war, it is precisely the documents concerning the process of the formation of the idea of the final solution of the Jewish question that are missing, to the point that up until the present it is difficult to say how, when, and exactly by whom the order to exterminate the Jews was given."
Lilliano Picciotto Fargion, La congiura del silenzio (The Conspiracy of Silence), La Rassegna mensile d'Israel, May-August 1984, p.226.
"For in the table talk, the speeches, the documents or the recollections of participants from all those years not a single concrete reference of [Hitler's] to the practice of annihilation has come down to us. No one can say how Hitler reacted to the reports of the Einsatzgruppen, whether he asked for or saw films or photos of their work, and whether he intervened with suggestions, praise, or blame. When we consider that he ordinarily transformed everything that preoccupied him into rampant speechmaking, that he never concealed his radicalism, his vulgarity, his readiness to go to extremes, this silence about the central concern of his life- involving, as it did in his mind, the salvation of the world - seems all the stranger."
Joachim C. Fest, Hitler (New York: Vintage Books, 1975), p.681.
"Insofar as no one has yet discovered a written trace of this order [to liquidate the Jews under German control] in the sources which have been exploited up to the present, and insofar as it seems unlikely, it is incumbent on the historian to date it as precisely as possible by appealing to interpretation. Since the methods and the hypotheses on this subject are very numerous, we find ourselves confronted with very diverse opinions."
Saul Friedländer, L'Allemagne nazie et le genocide juif, Gallimard, Le Seuil, 1985, pp. 177-178.
"For the want of hard evidence -- and in 1977 I offered, around the world, a thousand pounds to any person who could produce even one wartime document showing explicitly that Hitler knew, for example, of Auschwitz. My critics resorted to arguments ranging from the subtle to the sledgehammer (in one instance, literally). They postulated the existence of Fuehrer orders without the slightest written evidence of their existence. ...Of explicit, written, wartime evidence, the kind of evidence that could hang a man, they have produced not one line."
David Irving, Hitler's War (London: Focal Point, 1991), pp.19-20.
"To the present day a written order by Hitler regarding the destruction of the European Jewish community has not been found, and, in all probability, this order was never given."
Walter Laqueur, Was niemand wissen wollte: Die Unterdruckung der Nachrichten uber Hitlers Endlösung (What Nobody Wanted to Know: The Suppression of News About Hitler's "Final Solution"), (Berlin-Vienna, 1981), p.190.
" The New York Times' ... editorial (December 2, 1942) claimed that 'Of Germany's 200,000 Jews in 1939 all but 40,000 have been deported or have perished,' while going on to assert that 'according to evidence in the hands of the [U.S.] State Department, an order of Adolf Hitler demanding the extermination of all Jews in all territories controlled by Germany' was known to exist. Researchers nearly 40 years later were still searching for that order, or information leading to anyone who might have ever seen it at any time."
James J. Martin, The Man who invented 'Genocide': The Public Career and Consequences of Raphael Lemkin (Torrance: Institute for Historical Review, 1984), p.40.
"No written document containing or reporting an explicit command to exterminate the Jews has come to light thus far. This does not of course mean that such direct evidence will not appear in the future. In the meantime, the presumption must be that the order or informal injunction to mass-murder Jews was transmitted orally."
Arno J. Mayer, Why did the Heavens not Darken?: The 'Final Solution' in History (New York: Pantheon Books, 1990), pp.235-36.
"The process by which total extermination replaced resettlement in Madagascar or 'the East' as the so-called final solution of the Jewish question remains unclear. No written order by Hitler for the extermination of the Jews has been discovered and the evidence of an oral order is only indirect. The chronology of the development of the extermination programme is also confused."
J. Noakes and G. Pridham, eds., Nazism: A History in Documents and Eyewitness accounts 1919-1945 - Vol. 2, (New York: Schocken Books, 1988), p.1136.
"The archives torn from the bowels of the Third Reich, the depostions and accounts of its chiefs permit us to reconstruct in their least detail the birth and the development of its plans for aggression, its military campaigns, and the whole range of processes by which the Nazis intended to reshape the world to their pattern. Only the campaign to exterminate the Jews, as concerns its completion, as well as in many other essential aspects, remains steeped in fog. Psychological inferences and considerations, third- or fourth-hand accounts, allow us to reconstruct the developments with a considerable verisimilitude. Certain details, nevertheless, will remain unknown forever. As concerns the concept proper of the plan for total extermination, the three or four principal actors are dead. No document remains, and has perhaps never existed."
Leon Poliakov, Breviaire de la haine (Breviary of Hate) , Paris, 1979, p. 134.
"What became known in high Nazi circles as the Fuehrer Order on the Final Solution apparently was never committed to paper -- at least no copy of it has yet been unearthed in the captured Nazi documents. "
William Shirer, The Rise and Fall of the Third Reich (New York: Fawcett Crest, 1960), p.1256.
"One cannot fix the exact moment when Hitler gave the order- without doubt never drawn up in writing - to exterminate the Jews."
Christian Zentner, Adolf Hitler, Mein Kampf. An edition with commentary by Christian Zentner, Munich, 1974, p. 168.
Daca a existat un "plan de exterminare a evreilor" fiind omorati atatia evrei cat se sustine pe tot teritoriul Europei, e ciudat ca nu au fost gasite nicaieri urme scrise ale lui sau macar documente care sa faca referinta la acest plan. Daca acest "plan" ar fi existat, ar fi fost nevoie sa fie transmise mii de ordine in toata Europa. Si totusi nu a fost gasit nimic scris.
militant;205550 said:Eu de ex, am citit abia prima parte, dar nimic rasist nu am gasit.
Ma apuc de partea a doua, poate gasesc...
Ori glumesti, ori ai citit alta carte.
Voi cita doar concluzia cartii:
"A state which in this age of racial poisoning dedicates itself to the care of its best racial elements must some day become lord of the earth."
Daca cineva are nevoie de traducere...
DREPTURILE OMULUI IN U.R.S.S.
Articolul 52 din Constituţia U.R.S.S. garantează cetăţenilor sovietici libertatea de conştiinţă, adică dreptul de a practica o religie sau de a se consacra unei activităţi propagandiste atee. În timp ce ateii nu sunt nicidecum împiedicaţi să se dezlănţuie, prin toate mijloacele, în favoarea „cauzei" lor, credincioşii se bucură de libertatea cultului doar în interiorul bisericilor, fiindu-le interzis să-şi propage credinţa în domeniul vieţii civile şi sociale, sau să exercite practicarea carităţii faţă de semeni în afara bisericii. Ba mai mult, prin „ordonanţa privind asociaţiile religioase" (art. 17) a Prezidiului Sovietului Suprem, comunităţile religioase nu au dreptul de a crea case de ajutor, de a organiza reuniuni particulare pentru copii şi femei, reuniuni de rugăciune sau de cursuri biblice etc.
Statul marxist fiind statul unei ideologii, drepturile la libertate nu sunt luate în considerare ca o expresie a demnităţii umane; ele sunt aplicate în vederea participării exclusive a cetăţenilor la construirea socialismului, etapă care precede venirea la putere a comunismului.
Centrul de studii Istina (45, rue de la Glaciere, Paris, 13e) publică două fascicule intitulate: ,Statul şi Religia în U.R.S.S.", care reunesc documente edificatoare despre lupta bărbaţilor şi femeilor care au luat apărarea libertăţilor fundamentale în Uniunea Sovietică, de la semnarea Acordurilor de la Helsinki. Ei speraseră că vocea lor se va face auzită. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Dimpotrivă, maşina represiunii a fost nemilos pusă în acţiune împotriva lor.
în cursul ultimilor ani, în vreme ce opinia publică internaţională se preocupa de Iran şi de Afganistan, Uniunea Sovietică profita de situaţie pentru a efectua arestări masive printre credincioşii cei mai activi ai Bisericii. Acest val de prigoane a vizat clerul şi pe laici totodată: preoţii Gleb Iakunin, arestat în noiembrie 1979, şi Dimitri Dudko, arestat în ianuarie 1980; fizicianul Lev Reghelson, tânărul ortodox Alexandr Ogorodnikov (organizatorul Seminarului creştin), universitarii Vladimir Poreş, Serghei Ermolaev, Tatiana Şcipkova, Viktor Kapitanciuk. Au fost arestaţi baptiştii care refuză să fie înglobaţi în organisme controlate de autorităţi. Au fost întemniţaţi armeni, georgieni, tătari, şi au suferit intimidări şi hărţuieli toţi credincioşii care îşi declaraseră credinţa şi participaseră — activ şi clandestin — la viaţa spirituală a bisericilor lor.
Astfel de represiuni fuseseră deja săvârşite de la luarea puterii de către comunişti în Rusia. Ceea ce este important de semnalat în această perioadă de sfârşit de secol este marele număr de creştini care luptă pentru a-şi apăra drepturile, făcând apel, cu ajutorul opiniei internaţionale, prin scrisori, petiţii şi documente, şi protestând cu vigoare pe lângă autorităţile sovietice împotriva nerespectării libertăţii religioase. Textele publicate în aceste două lucrări dau un exemplu izbitor asupra metodelor folosite de oficialii din Uniunea Sovietică în scopul discreditării şi distrugerii membrilor societăţii comuniste care sunt credincioşi lui Hristos.
Având în vedere termenii constituţiei sovietice privind libertatea religioasă, aceşti creştini, care erau altădată condamnaţi sub acuzaţia de „contrarevoluţionari, nu mai pot primi acum acelaşi calificativ: oricine ar putea depune mărturie că ei sunt cetăţeni integraţi în societatea socialistă. „Revendicările lor sunt cu atât mai supărătoare pentru regim cu cât sunt făcute în numele Drepturilor omului şi al umanismului al cărui exemplu societatea sovietică se doreşte a fi. Astfel, regimul comunist îi protejează pe «adepţii cultelor», pe care îi respinge, dar îi tolerează, însă îi pedepseşte pe «martorii credinţei», care îl deranjează pentru că ei ocupă propriul său teren", se poate citi în prefaţa la primul volum publicat de Istina.
Şi, cu toate acestea, drepturile omului sunt înscrise în străfundul fiinţei umane, ele fac parte din viaţa noastră. Ceea ce explică de ce, atunci când represiunea se accentuează, Biserica este mai puternică: ateismul impus de stat provoacă un curent contrar ideologiei sale. De unde numărul — mereu în creştere — al vocaţiilor sacerdotale, candidaţii făcând parte din toate mediile profesionale. Este vorba, într-un cuvânt, de un mare reviriment spiritual printre muncitorii, intelectualii şi tineretul Uniunii Sovietice de astăzi.
__________
* "L' Etat et la Religion en UR.S.S." (2 volume), publicate de Centrul de studii Istina, 1981 (Cf. Catacombes, Nr. 141, iunie 1983).
Articolul 52 din Constituţia U.R.S.S. garantează cetăţenilor sovietici libertatea de conştiinţă, adică dreptul de a practica o religie sau de a se consacra unei activităţi propagandiste atee. În timp ce ateii nu sunt nicidecum împiedicaţi să se dezlănţuie, prin toate mijloacele, în favoarea „cauzei" lor, credincioşii se bucură de libertatea cultului doar în interiorul bisericilor, fiindu-le interzis să-şi propage credinţa în domeniul vieţii civile şi sociale, sau să exercite practicarea carităţii faţă de semeni în afara bisericii. Ba mai mult, prin „ordonanţa privind asociaţiile religioase" (art. 17) a Prezidiului Sovietului Suprem, comunităţile religioase nu au dreptul de a crea case de ajutor, de a organiza reuniuni particulare pentru copii şi femei, reuniuni de rugăciune sau de cursuri biblice etc.
Statul marxist fiind statul unei ideologii, drepturile la libertate nu sunt luate în considerare ca o expresie a demnităţii umane; ele sunt aplicate în vederea participării exclusive a cetăţenilor la construirea socialismului, etapă care precede venirea la putere a comunismului.
Centrul de studii Istina (45, rue de la Glaciere, Paris, 13e) publică două fascicule intitulate: ,Statul şi Religia în U.R.S.S.", care reunesc documente edificatoare despre lupta bărbaţilor şi femeilor care au luat apărarea libertăţilor fundamentale în Uniunea Sovietică, de la semnarea Acordurilor de la Helsinki. Ei speraseră că vocea lor se va face auzită. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Dimpotrivă, maşina represiunii a fost nemilos pusă în acţiune împotriva lor.
în cursul ultimilor ani, în vreme ce opinia publică internaţională se preocupa de Iran şi de Afganistan, Uniunea Sovietică profita de situaţie pentru a efectua arestări masive printre credincioşii cei mai activi ai Bisericii. Acest val de prigoane a vizat clerul şi pe laici totodată: preoţii Gleb Iakunin, arestat în noiembrie 1979, şi Dimitri Dudko, arestat în ianuarie 1980; fizicianul Lev Reghelson, tânărul ortodox Alexandr Ogorodnikov (organizatorul Seminarului creştin), universitarii Vladimir Poreş, Serghei Ermolaev, Tatiana Şcipkova, Viktor Kapitanciuk. Au fost arestaţi baptiştii care refuză să fie înglobaţi în organisme controlate de autorităţi. Au fost întemniţaţi armeni, georgieni, tătari, şi au suferit intimidări şi hărţuieli toţi credincioşii care îşi declaraseră credinţa şi participaseră — activ şi clandestin — la viaţa spirituală a bisericilor lor.
Astfel de represiuni fuseseră deja săvârşite de la luarea puterii de către comunişti în Rusia. Ceea ce este important de semnalat în această perioadă de sfârşit de secol este marele număr de creştini care luptă pentru a-şi apăra drepturile, făcând apel, cu ajutorul opiniei internaţionale, prin scrisori, petiţii şi documente, şi protestând cu vigoare pe lângă autorităţile sovietice împotriva nerespectării libertăţii religioase. Textele publicate în aceste două lucrări dau un exemplu izbitor asupra metodelor folosite de oficialii din Uniunea Sovietică în scopul discreditării şi distrugerii membrilor societăţii comuniste care sunt credincioşi lui Hristos.
Având în vedere termenii constituţiei sovietice privind libertatea religioasă, aceşti creştini, care erau altădată condamnaţi sub acuzaţia de „contrarevoluţionari, nu mai pot primi acum acelaşi calificativ: oricine ar putea depune mărturie că ei sunt cetăţeni integraţi în societatea socialistă. „Revendicările lor sunt cu atât mai supărătoare pentru regim cu cât sunt făcute în numele Drepturilor omului şi al umanismului al cărui exemplu societatea sovietică se doreşte a fi. Astfel, regimul comunist îi protejează pe «adepţii cultelor», pe care îi respinge, dar îi tolerează, însă îi pedepseşte pe «martorii credinţei», care îl deranjează pentru că ei ocupă propriul său teren", se poate citi în prefaţa la primul volum publicat de Istina.
Şi, cu toate acestea, drepturile omului sunt înscrise în străfundul fiinţei umane, ele fac parte din viaţa noastră. Ceea ce explică de ce, atunci când represiunea se accentuează, Biserica este mai puternică: ateismul impus de stat provoacă un curent contrar ideologiei sale. De unde numărul — mereu în creştere — al vocaţiilor sacerdotale, candidaţii făcând parte din toate mediile profesionale. Este vorba, într-un cuvânt, de un mare reviriment spiritual printre muncitorii, intelectualii şi tineretul Uniunii Sovietice de astăzi.
__________
* "L' Etat et la Religion en UR.S.S." (2 volume), publicate de Centrul de studii Istina, 1981 (Cf. Catacombes, Nr. 141, iunie 1983).
CHIPUL TOTALITARISMULUI
După o scurtă incursiune în istoria totalitarismului antic (Egipt, Mesopotamia, imperiul chinez etc), Jean-Jacques Walter analizează în „Mecanismele totalitare"* evoluţia acestui fenomen politic ce atinge apogeul în cele trei dictaturi ale secolului XX: Germania nazistă, China lui Mao şi Uniunea Sovietică.
Pentru autor, aceste „mecanisme totalitare" funcţionează datorită controlului statului, birocraţiei care conduce ansamblul societăţii, coerciţiei ideologice şi cultului personalităţii dictatorului. Ţelul lor suprem este anihilarea fundamentului psihic al omului: prin distrugerea Eului, adică a afectivităţii, inteligenţei şi voinţei de acţiune; prin sărăcirea—economică şi culturală — a patrimoniului naţional până la demisia totală a individului şi abandonarea oricărui spirit critic, a oricărei idei personale, în faţa implacabilei autorităţi a statului.
Lucrarea lui Jean-Jacques Walter ne informează asupra „structurii interne" a acestor mecanisme totalitare, care vizează dominaţia planetară şi de care „am fi cu adevărat nebuni să ne credem la adăpost". Totul începe cu datoria de delaţiune, legiferată în Uniunea Sovietică în 1934 şi în 1939, datorie care continuă să fie în vigoare din moment ce este considerată ca o „dovadă de lealitate faţă de putere". Aflăm, apoi, importanţa educării urii, care a atins paroxismul în metodele maoiste ale revoluţiei culturale. Cât despre Uniunea Sovietică, este vorba de aprobarea necondiţionată pentru tot ceea ce partidul indică a fi bun, şi de alt aspect al totalitarismului este înverşunarea în distrugerea celulei familiale (convieţuirea liberă, luarea copiilor sub protecţia materială şi educativă a statului, înlocuirea „familiei mici" cu „marea familie a comunei populare", dezvoltarea bucătăriilor colective etc).
Să trecem la „virulenţa anti-intelectuală"', concretizată în Gulag, unde „poliţia ideilor" adună elita ştiinţifică, tehnologică şi artistică a U.R.S.S.-ului, fără a uita că în China populară „chiar marxistă, meditaţia este o crimă ce se pedepseşte cu moartea". Lupta împotriva persoanei intelectualilor, subliniază autorul (şi anume: prin vexaţiuni, umiliri, educări, reeducări, lagăre de muncă, azile psihiatrice, sinucideri provocate, execuţii), „nu este,decât una din formele de distrugere a personalităţii".
Dar ce să mai zicem de minciuna generalizată, impusă, obligatorie, care, după spusele lui Soljeniţîn, „este aspectul cel mai cumplit al existenţei oamenilor" în Uniunea Sovietică. „Acesta este un lucru mai rău decât toate nenorocirile materiale, mai rău decât absenţa libertăţii civice."
Lunga listă a metodelor totalitare cuprinde şi interdicţia de a întreprinde în economie, distrugerea oricărei justiţii, persecuţiile religioase, asasinarea naţiunilor c'aptive, torturarea „duşmanilor poporului", puterea nelimitată a Nomenklaturii, interdicţia circulaţiei persoanelor şi ideilor, propaganda neruşinată împotriva religiei, prin intermediul mass-mediei şi a celebrului „ghid al ateului".
În concluzie, Jean-Jacques Walter scrie: „Fiecare dintre noi, acolo unde ne găsim, avem o grea responsabilitate: depinde de noi ca nelegiuirile pe care istoria le poartă cu sine să se abată asupra lumii, sau ca drumul să le fie închis."
___________
*Jean-Jacques Walter: „Les Machines totalitaires", Ed. Denoel, 1982 (cf. Catacombes, Nr. 154-155, iulie-august 1984).
După o scurtă incursiune în istoria totalitarismului antic (Egipt, Mesopotamia, imperiul chinez etc), Jean-Jacques Walter analizează în „Mecanismele totalitare"* evoluţia acestui fenomen politic ce atinge apogeul în cele trei dictaturi ale secolului XX: Germania nazistă, China lui Mao şi Uniunea Sovietică.
Pentru autor, aceste „mecanisme totalitare" funcţionează datorită controlului statului, birocraţiei care conduce ansamblul societăţii, coerciţiei ideologice şi cultului personalităţii dictatorului. Ţelul lor suprem este anihilarea fundamentului psihic al omului: prin distrugerea Eului, adică a afectivităţii, inteligenţei şi voinţei de acţiune; prin sărăcirea—economică şi culturală — a patrimoniului naţional până la demisia totală a individului şi abandonarea oricărui spirit critic, a oricărei idei personale, în faţa implacabilei autorităţi a statului.
Lucrarea lui Jean-Jacques Walter ne informează asupra „structurii interne" a acestor mecanisme totalitare, care vizează dominaţia planetară şi de care „am fi cu adevărat nebuni să ne credem la adăpost". Totul începe cu datoria de delaţiune, legiferată în Uniunea Sovietică în 1934 şi în 1939, datorie care continuă să fie în vigoare din moment ce este considerată ca o „dovadă de lealitate faţă de putere". Aflăm, apoi, importanţa educării urii, care a atins paroxismul în metodele maoiste ale revoluţiei culturale. Cât despre Uniunea Sovietică, este vorba de aprobarea necondiţionată pentru tot ceea ce partidul indică a fi bun, şi de alt aspect al totalitarismului este înverşunarea în distrugerea celulei familiale (convieţuirea liberă, luarea copiilor sub protecţia materială şi educativă a statului, înlocuirea „familiei mici" cu „marea familie a comunei populare", dezvoltarea bucătăriilor colective etc).
Să trecem la „virulenţa anti-intelectuală"', concretizată în Gulag, unde „poliţia ideilor" adună elita ştiinţifică, tehnologică şi artistică a U.R.S.S.-ului, fără a uita că în China populară „chiar marxistă, meditaţia este o crimă ce se pedepseşte cu moartea". Lupta împotriva persoanei intelectualilor, subliniază autorul (şi anume: prin vexaţiuni, umiliri, educări, reeducări, lagăre de muncă, azile psihiatrice, sinucideri provocate, execuţii), „nu este,decât una din formele de distrugere a personalităţii".
Dar ce să mai zicem de minciuna generalizată, impusă, obligatorie, care, după spusele lui Soljeniţîn, „este aspectul cel mai cumplit al existenţei oamenilor" în Uniunea Sovietică. „Acesta este un lucru mai rău decât toate nenorocirile materiale, mai rău decât absenţa libertăţii civice."
Lunga listă a metodelor totalitare cuprinde şi interdicţia de a întreprinde în economie, distrugerea oricărei justiţii, persecuţiile religioase, asasinarea naţiunilor c'aptive, torturarea „duşmanilor poporului", puterea nelimitată a Nomenklaturii, interdicţia circulaţiei persoanelor şi ideilor, propaganda neruşinată împotriva religiei, prin intermediul mass-mediei şi a celebrului „ghid al ateului".
În concluzie, Jean-Jacques Walter scrie: „Fiecare dintre noi, acolo unde ne găsim, avem o grea responsabilitate: depinde de noi ca nelegiuirile pe care istoria le poartă cu sine să se abată asupra lumii, sau ca drumul să le fie închis."
___________
*Jean-Jacques Walter: „Les Machines totalitaires", Ed. Denoel, 1982 (cf. Catacombes, Nr. 154-155, iulie-august 1984).
PENTRU CREŞTINII DIN U.R.S.S.
Câţiva membri francezi ai asociaţiilor „A.C.A.T." (252, rue Saint-Jacques, Paris, 5e) şi „Justice et Paix" (71, rue Notre-Dame-des-Champs, Paris, 6e) au pregătit— cu prilejul vizitei lui Mihail Gorbaciov în Franţa — un dosar documentar: pentru creştinii din U.R.S.S"*.
Autorii, observatori ai realităţilor sovietice şi ai vieţii creştinilor din această ţară, înfăţişează în lucrarea lor mărturii, povestiri şi fapte de necombătut, provenind din Uniunea Sovietică. Frecventele şi numeroasele apeluri adresate de aceşti creştini lumii libere nu pot fi tratate cu uitare sau indiferenţă. Franţa şi întreg Occidentul — cărora li se adresează de altfel acest dosar — trebuie să se arate solidari cu coreligionarii lor ruşi.
Interesului arătat creştinilor i se adaugă datoria de compasiune faţă de toţi aceia care suferă din pricina opiniilor lor: membri ai unor minorităţi naţionale şi disidenţi, fără a-i uita pe prizonierii de război, reţinuţi în U.R.S.S. împotriva voinţei lor.
Urmându-şi politica lor de „normalizare", autorităţile sovietice se înverşunează să interzică apariţia publicaţiilor clandestine care denunţă nedreptăţile: percheziţii, amenzi, arestări, procese,'internări în lagăre sau în azile psihiatrice. Şi ce să mai spunem despre reducerea numărului liniilor telefonice cu străinătatea? Toate aceste măsuri coercitive nu fac decât să accentueze izolarea populaţiei de restul lumii.
Această lezare a drepturilor omului este studiată în detaliu în dosarul alcătuit de cele două asociaţii franceze în special în legătură cu consecinţele sale asupra vieţii religioasedin U.R.S.S.:
—dreptul practicării unui cult este lovit de restricţii, din moment ce actele religioase (botezuri, căsătorii, înmormântări) trebuie să fie înregistrate, pentru ca poliţia să cunoască numele acelora care le celebrează;
—reuniunea credincioşilor, în afara bisericii, este interzisă, fără o aprobare specială provenind de la Consiliul pentru Probleme religioase; oficianţii — preoţi sau pastori — sunt supuşi aceluiaşi regulament;
—orice persoană care se ocupă de educaţia religioasă a copiilor minori este urmărită în justiţie; în schimb, cursurile de instruire ateistă sunt intensificate, fără nici o restricţie;
—literatura religioasă (biblii, cărţi de rugăciuni etc.) este atât de limitată încât ea nu poate răspunde nici măcar nevoilor clerului, al cărui număr este redus, după cum se ştie, la minimum;
—cel ce îndrăzneşte să îşi afirme convingerile religioase este împiedicat să se realizeze profesional în Uniunea Sovietică;
—gulagul este larg deschis şi plin cu creştini de toate confesiunile;
—datorită dezvoltării turismului străin, puterea sovietică s-a ocupat de restaurarea anumitor monumente de arhitectură religioasă, de care beneficiază şi creştinii din zilele noastre; însă bisericile aflate departe de oraşele „programate" a fi vizitate — bisericile de ţară — nu intră în planul de restaurare.
Desigur, aceste aspecte ale persecuţiei religioase din U.R.S.S. sunt cunoscute cititorilor revistei Catacombes. Cu toate acestea socotim că niciodată nu se vorbeşte de ele îndeajuns. îndeosebi atunci când este vorba de fraţii noştri de sub Cruce, care, în pofida discriminării şi oprimării totalitare, nu încetează să trăiască şi să-şi afirme credinţa în calitate de luptători pentru Hristos şi de artizani ai minunatului curent de reînnoire spirituală.
Preoţi clandestini, creştini din catacombe, atei convertiţi..., mica turmă a Domnului sporeşte ca prin miracol. în ciuda restricţiilor şi ameninţărilor, comunităţile creştine se înmulţesc. Arestările, condamnările, gulagul — nimic nu le sperie. înaintează continuu. Astfel încât forţa lor îi bucură pe îngeri şi dă fiori de nelinişte Satanei şi complicilor săi din K.G.B.
_________
*"Pour les chritiens en U.R.S.S", Ed. Justice et Paix, 1985 (Cf. Catacombes, Nr. 170-171, nov.-dec, 1985)
Câţiva membri francezi ai asociaţiilor „A.C.A.T." (252, rue Saint-Jacques, Paris, 5e) şi „Justice et Paix" (71, rue Notre-Dame-des-Champs, Paris, 6e) au pregătit— cu prilejul vizitei lui Mihail Gorbaciov în Franţa — un dosar documentar: pentru creştinii din U.R.S.S"*.
Autorii, observatori ai realităţilor sovietice şi ai vieţii creştinilor din această ţară, înfăţişează în lucrarea lor mărturii, povestiri şi fapte de necombătut, provenind din Uniunea Sovietică. Frecventele şi numeroasele apeluri adresate de aceşti creştini lumii libere nu pot fi tratate cu uitare sau indiferenţă. Franţa şi întreg Occidentul — cărora li se adresează de altfel acest dosar — trebuie să se arate solidari cu coreligionarii lor ruşi.
Interesului arătat creştinilor i se adaugă datoria de compasiune faţă de toţi aceia care suferă din pricina opiniilor lor: membri ai unor minorităţi naţionale şi disidenţi, fără a-i uita pe prizonierii de război, reţinuţi în U.R.S.S. împotriva voinţei lor.
Urmându-şi politica lor de „normalizare", autorităţile sovietice se înverşunează să interzică apariţia publicaţiilor clandestine care denunţă nedreptăţile: percheziţii, amenzi, arestări, procese,'internări în lagăre sau în azile psihiatrice. Şi ce să mai spunem despre reducerea numărului liniilor telefonice cu străinătatea? Toate aceste măsuri coercitive nu fac decât să accentueze izolarea populaţiei de restul lumii.
Această lezare a drepturilor omului este studiată în detaliu în dosarul alcătuit de cele două asociaţii franceze în special în legătură cu consecinţele sale asupra vieţii religioasedin U.R.S.S.:
—dreptul practicării unui cult este lovit de restricţii, din moment ce actele religioase (botezuri, căsătorii, înmormântări) trebuie să fie înregistrate, pentru ca poliţia să cunoască numele acelora care le celebrează;
—reuniunea credincioşilor, în afara bisericii, este interzisă, fără o aprobare specială provenind de la Consiliul pentru Probleme religioase; oficianţii — preoţi sau pastori — sunt supuşi aceluiaşi regulament;
—orice persoană care se ocupă de educaţia religioasă a copiilor minori este urmărită în justiţie; în schimb, cursurile de instruire ateistă sunt intensificate, fără nici o restricţie;
—literatura religioasă (biblii, cărţi de rugăciuni etc.) este atât de limitată încât ea nu poate răspunde nici măcar nevoilor clerului, al cărui număr este redus, după cum se ştie, la minimum;
—cel ce îndrăzneşte să îşi afirme convingerile religioase este împiedicat să se realizeze profesional în Uniunea Sovietică;
—gulagul este larg deschis şi plin cu creştini de toate confesiunile;
—datorită dezvoltării turismului străin, puterea sovietică s-a ocupat de restaurarea anumitor monumente de arhitectură religioasă, de care beneficiază şi creştinii din zilele noastre; însă bisericile aflate departe de oraşele „programate" a fi vizitate — bisericile de ţară — nu intră în planul de restaurare.
Desigur, aceste aspecte ale persecuţiei religioase din U.R.S.S. sunt cunoscute cititorilor revistei Catacombes. Cu toate acestea socotim că niciodată nu se vorbeşte de ele îndeajuns. îndeosebi atunci când este vorba de fraţii noştri de sub Cruce, care, în pofida discriminării şi oprimării totalitare, nu încetează să trăiască şi să-şi afirme credinţa în calitate de luptători pentru Hristos şi de artizani ai minunatului curent de reînnoire spirituală.
Preoţi clandestini, creştini din catacombe, atei convertiţi..., mica turmă a Domnului sporeşte ca prin miracol. în ciuda restricţiilor şi ameninţărilor, comunităţile creştine se înmulţesc. Arestările, condamnările, gulagul — nimic nu le sperie. înaintează continuu. Astfel încât forţa lor îi bucură pe îngeri şi dă fiori de nelinişte Satanei şi complicilor săi din K.G.B.
_________
*"Pour les chritiens en U.R.S.S", Ed. Justice et Paix, 1985 (Cf. Catacombes, Nr. 170-171, nov.-dec, 1985)
O BISERICA IN CAPTIVITATE
Atitudinea regimului comunist din UR.S.S. faţă de Biserică se dovedeşte imuabilă începând din 1917. în 1922/Lenin, într-un comunicat secret adresat Biroului Politic (Politburo) îi cerea lui Molotov „să se folosească de foametea" care distrugea pe atunci ţara, „pentru a împuşca un număr cât mai mare cu putinţă de preoţi astfel încât lumea să-şi amintească de asta şi după zeci de ani". Mai târziu, Stalin este cel care, prin distrugerea fizică a Bisericii, duce la bun sfârşit acţiunea concepută de Lenin. Mar-xism-leninismul consideră că Biserica este o tumoră implantată în organismul statului. Dacă în ţările deja comuniste autorităţile totuşi o tolerează, slăbind-o totodată şi fâcând-6 neputincioasă, acest lucru se întâmplă doar din raţiuni de propagandă şi de „bune" relaţii cu statele occidentale, viitoare prăzi ale apetitului marxist. Ceea ce determină guvernele comuniste, în special pe acela al U.R.S.S., să „garanteze" prin Constituţie libertatea religioasă şi respectarea credinţelor. însă, prin legi speciale şi, mai ales, prin procedee diabolice, libertatea „garantată" este interpretată în aşa fel încât devine limitată, sfâşiată, chiar redusă la un minimum ruşinos şi dureros de existenţă.
Un document cu totul excepţional ar trebui să atragă în mod serios atenţia acelora care nu vor să ştie sau care nu cred că în spatele falselor declaraţii ale reprezentanţilor Bisericii oficiale ruse, care proclamă în chip mincinos totala libertate religioasă a ţării lor, se ascund reaua credinţă şi înşelăciunea. Este vorba despre ,,Raport(ul) secret către Comitetul Central privind starea Bisericii în URS.S."*
Pentru prima dată, de la discursul secret al lui N. Hruşciov la Congresul XX al partidului, un raport guvernamental intern parvine în Occident. Provenienţa sa şi faptele relatate sunt din sursă absolut sigură. Este vorba despre un document oficial din 1975, provenind de la Consiliul pentru Probleme religioase al cărui şef, V.A. Kureiedov, are rang de ministru. Semnat de V. Furov, vicepreşedintele Consiliului, el este intitulat: „Cadrele ecleziastice şi măsurile vizând limitarea activităţii Bisericii în cadrul legii". Toate problemele Bisericii ortodoxe axate pe legislaţia sovietică privitoare la ele, toate faptele „risipite prin publicaţii spe*cializate sau periferice" sunt concentrate şi sistematizate în acest document oficial. Se ia astfel cunoştinţă de eforturile foarte importante făcute de Stat, de conivenţă cu Consiliul pentru Probleme religioase, pentru a conduce, manipula şi controla activitatea Bisericii, astfel încât ea să devină tot mai servilă şi mai neputin*cioasă: pornind de la episcppi şi până la preoţi, diaconi şi laici.
Acest document conţine, bine înţeles, pagini care produc un sentiment de ruşine atunci când,.ne putem da seama de gradul de supunere de care dă dovadă ierarhia; el dezvăluie, totodată,, cazuri de mare naivitate şi, mai cu seamă, ridică moralul cititorului datorită exemplelor de eroism care duc la martiriu. Căci nimic nu este neglijat în acest raport care se încăpăţânează să înfăţişeze Comitetului Central situaţia, aceea a unei Biserici absolut limitate în activitatea ei, bine înţeles „în cadrul legii". Cât despre aceste legi, care trebuie să-i limiteze activitatea, ele sunt numeroase şi ingenioase.
Există totuşi un lucru pe care V. Kureiedov şi Comitetul Central al P. C. sovietic nu-1 cunosc: legea Dumnezeului cel Atotputernic, acela care, prin Duhul Său cel Sfânt, întăreşte şi sporeşte credinţa şi eroismul Bisericii, în ciuda eforturilor organelor oficiale care, de mai bine de şaizeci de ani, se înverşunează să o distrugă.
Pentru experţii în materie de „libertate religioasă" în ţările comuniste şi mai ales pentru cei care au fost victime ale severei represiuni poliţieneşti pentru că erau creştini fervenţi, orice apropiere şi orice bunăvoinţă din partea Occidentului către autorităţile comuniste este un gest prost văzut şi de nedorit. Această chestiune se pune cu atât mai multă acuitate atunci când este Vorba despre „Ostpolitik" dusa de Vatican de douăzeci de ani deja.
Cardinalul Ottaviani, secretarul Sfanţului Oficiu sub pontificatul lui Ioan al XXIII, spunea, printre altele, la o liturghie celebrată pentru Biserica Tăcerii în 1960: „Poate oare un creştin să zâmbească în faţa unui ucigaş de creştini (...), să opteze pentru nişte alianţe cu'aliaţii acelora care pregătesc venirea la putere a unor astfel de regimuri de teroare în ţările încă libere? Poate oare cineva să se considere satisfăcut de o destindere oarecare atunci când nu există destindere fără cer mai elementar respect adus conştiinţelor, credinţei noastre şi chipului lui Hristos, scuipat şi batj ocorit iarăşi?... Şi poate bare cineva întinde mâna celui ce face toate astea?" Patru luni mai târziu, în mesajul său de Paşte, Ioan al XXIII-lea îşi mărturiseşte suferinţa „în faţa atâtora şi atâtora dintre fraţii noştri care nu se bucura de libertate nici individuală, nici civilă, nici religioasă, care de ani de zile sunt expuşi constrângerii, violenţei, şi care împlinesc un sacrificiu în care oprimarea fără de sfârşit nu se întâlneşte decât cu tăcerea lor (...) Acest lucru vă cere vouă (creştinilor) un viu sentiment al responsabilităţilor voastre, practicarea spiritului de dreptate morală, refuzul compromisului..." Poziţia Sfântului Scaun era foarte clară în 1960: nici un compromis nu este posibil cu eroarea, aşadar cu comunismul.
La 7 martie 1963, Ioan al XXIII-lea îl primea la Vatican pe ginerele lui Hruşciov, Alexei Adjubei! Şi aşa a început politica pentru Est— Ost politik— a Vaticanului, pe care Ernest Milcent, în admirabila sa carte „A l' est de Vatican"**, o analizează, o explică şi o relatează. Autorul înşiruie evenimentele, examinează situaţia religioasă şi politică a fiecărei ţări din răsărit, explicând astfel punctele de vedere ale înalţilor prelaţi de la Vatican care au nutrit speranţa unei apropieri pozitive de conducătorii comunişti. Paul al Vl-lea, urmaşul lui Ioan al XXIII-lea, a avut aceeaşi tactică, criticată de către unii, aprobată de ceilalţi. Ce rezultate concrete sau ce eşecuri au fost cunoscute în cursul îndelungaţilor ani ai acestei perseverente politici a „mâinii întinse"? La ce va ajunge Ioan-Paul al II-lea care a preluat, în acest domeniu, ştafeta predecesorilor săi?
Cartea lui Ernest Milcent prezintă etapele parcurse de Vatican cu nobilul scop pe care Evanghelia nu conteneşte să-1 anunţe în inima lumii comuniste. Dezvăluindu-ne situaţia fiecărei ţări şi, uneori, a anumitor regiuni din acest vast imperiu comunist, ne întrebăm cu amărăciune dacă viclenia şi perversitatea interlocuto*rilor roşii nu cumva au înşelat prea adesea buna credinţă şi bunele intenţii ale Vaticanului, reducându-i strădaniile la prea puţin lucru! Că Evanghelia continuă să fie propagată în Est este un lucru indiscutabil. Dar acest fenomen nu se datorează oare eforturilor şi sacrificiilor Bisericii Tăcerii şi martirilor săi?
__________
* Rapport secret au Comite Central suri l'etat de l 'Eglise en U.R.S.S.", Ed. du Seuil, 1980.
* * Ernest Milcent: "A l'est du Vatican" (la papaute et les démocraties populaires), Ed. du Cerf, 1980 (Cf. Catacombes, Nt 113, febr. 1981).
Atitudinea regimului comunist din UR.S.S. faţă de Biserică se dovedeşte imuabilă începând din 1917. în 1922/Lenin, într-un comunicat secret adresat Biroului Politic (Politburo) îi cerea lui Molotov „să se folosească de foametea" care distrugea pe atunci ţara, „pentru a împuşca un număr cât mai mare cu putinţă de preoţi astfel încât lumea să-şi amintească de asta şi după zeci de ani". Mai târziu, Stalin este cel care, prin distrugerea fizică a Bisericii, duce la bun sfârşit acţiunea concepută de Lenin. Mar-xism-leninismul consideră că Biserica este o tumoră implantată în organismul statului. Dacă în ţările deja comuniste autorităţile totuşi o tolerează, slăbind-o totodată şi fâcând-6 neputincioasă, acest lucru se întâmplă doar din raţiuni de propagandă şi de „bune" relaţii cu statele occidentale, viitoare prăzi ale apetitului marxist. Ceea ce determină guvernele comuniste, în special pe acela al U.R.S.S., să „garanteze" prin Constituţie libertatea religioasă şi respectarea credinţelor. însă, prin legi speciale şi, mai ales, prin procedee diabolice, libertatea „garantată" este interpretată în aşa fel încât devine limitată, sfâşiată, chiar redusă la un minimum ruşinos şi dureros de existenţă.
Un document cu totul excepţional ar trebui să atragă în mod serios atenţia acelora care nu vor să ştie sau care nu cred că în spatele falselor declaraţii ale reprezentanţilor Bisericii oficiale ruse, care proclamă în chip mincinos totala libertate religioasă a ţării lor, se ascund reaua credinţă şi înşelăciunea. Este vorba despre ,,Raport(ul) secret către Comitetul Central privind starea Bisericii în URS.S."*
Pentru prima dată, de la discursul secret al lui N. Hruşciov la Congresul XX al partidului, un raport guvernamental intern parvine în Occident. Provenienţa sa şi faptele relatate sunt din sursă absolut sigură. Este vorba despre un document oficial din 1975, provenind de la Consiliul pentru Probleme religioase al cărui şef, V.A. Kureiedov, are rang de ministru. Semnat de V. Furov, vicepreşedintele Consiliului, el este intitulat: „Cadrele ecleziastice şi măsurile vizând limitarea activităţii Bisericii în cadrul legii". Toate problemele Bisericii ortodoxe axate pe legislaţia sovietică privitoare la ele, toate faptele „risipite prin publicaţii spe*cializate sau periferice" sunt concentrate şi sistematizate în acest document oficial. Se ia astfel cunoştinţă de eforturile foarte importante făcute de Stat, de conivenţă cu Consiliul pentru Probleme religioase, pentru a conduce, manipula şi controla activitatea Bisericii, astfel încât ea să devină tot mai servilă şi mai neputin*cioasă: pornind de la episcppi şi până la preoţi, diaconi şi laici.
Acest document conţine, bine înţeles, pagini care produc un sentiment de ruşine atunci când,.ne putem da seama de gradul de supunere de care dă dovadă ierarhia; el dezvăluie, totodată,, cazuri de mare naivitate şi, mai cu seamă, ridică moralul cititorului datorită exemplelor de eroism care duc la martiriu. Căci nimic nu este neglijat în acest raport care se încăpăţânează să înfăţişeze Comitetului Central situaţia, aceea a unei Biserici absolut limitate în activitatea ei, bine înţeles „în cadrul legii". Cât despre aceste legi, care trebuie să-i limiteze activitatea, ele sunt numeroase şi ingenioase.
Există totuşi un lucru pe care V. Kureiedov şi Comitetul Central al P. C. sovietic nu-1 cunosc: legea Dumnezeului cel Atotputernic, acela care, prin Duhul Său cel Sfânt, întăreşte şi sporeşte credinţa şi eroismul Bisericii, în ciuda eforturilor organelor oficiale care, de mai bine de şaizeci de ani, se înverşunează să o distrugă.
Pentru experţii în materie de „libertate religioasă" în ţările comuniste şi mai ales pentru cei care au fost victime ale severei represiuni poliţieneşti pentru că erau creştini fervenţi, orice apropiere şi orice bunăvoinţă din partea Occidentului către autorităţile comuniste este un gest prost văzut şi de nedorit. Această chestiune se pune cu atât mai multă acuitate atunci când este Vorba despre „Ostpolitik" dusa de Vatican de douăzeci de ani deja.
Cardinalul Ottaviani, secretarul Sfanţului Oficiu sub pontificatul lui Ioan al XXIII, spunea, printre altele, la o liturghie celebrată pentru Biserica Tăcerii în 1960: „Poate oare un creştin să zâmbească în faţa unui ucigaş de creştini (...), să opteze pentru nişte alianţe cu'aliaţii acelora care pregătesc venirea la putere a unor astfel de regimuri de teroare în ţările încă libere? Poate oare cineva să se considere satisfăcut de o destindere oarecare atunci când nu există destindere fără cer mai elementar respect adus conştiinţelor, credinţei noastre şi chipului lui Hristos, scuipat şi batj ocorit iarăşi?... Şi poate bare cineva întinde mâna celui ce face toate astea?" Patru luni mai târziu, în mesajul său de Paşte, Ioan al XXIII-lea îşi mărturiseşte suferinţa „în faţa atâtora şi atâtora dintre fraţii noştri care nu se bucura de libertate nici individuală, nici civilă, nici religioasă, care de ani de zile sunt expuşi constrângerii, violenţei, şi care împlinesc un sacrificiu în care oprimarea fără de sfârşit nu se întâlneşte decât cu tăcerea lor (...) Acest lucru vă cere vouă (creştinilor) un viu sentiment al responsabilităţilor voastre, practicarea spiritului de dreptate morală, refuzul compromisului..." Poziţia Sfântului Scaun era foarte clară în 1960: nici un compromis nu este posibil cu eroarea, aşadar cu comunismul.
La 7 martie 1963, Ioan al XXIII-lea îl primea la Vatican pe ginerele lui Hruşciov, Alexei Adjubei! Şi aşa a început politica pentru Est— Ost politik— a Vaticanului, pe care Ernest Milcent, în admirabila sa carte „A l' est de Vatican"**, o analizează, o explică şi o relatează. Autorul înşiruie evenimentele, examinează situaţia religioasă şi politică a fiecărei ţări din răsărit, explicând astfel punctele de vedere ale înalţilor prelaţi de la Vatican care au nutrit speranţa unei apropieri pozitive de conducătorii comunişti. Paul al Vl-lea, urmaşul lui Ioan al XXIII-lea, a avut aceeaşi tactică, criticată de către unii, aprobată de ceilalţi. Ce rezultate concrete sau ce eşecuri au fost cunoscute în cursul îndelungaţilor ani ai acestei perseverente politici a „mâinii întinse"? La ce va ajunge Ioan-Paul al II-lea care a preluat, în acest domeniu, ştafeta predecesorilor săi?
Cartea lui Ernest Milcent prezintă etapele parcurse de Vatican cu nobilul scop pe care Evanghelia nu conteneşte să-1 anunţe în inima lumii comuniste. Dezvăluindu-ne situaţia fiecărei ţări şi, uneori, a anumitor regiuni din acest vast imperiu comunist, ne întrebăm cu amărăciune dacă viclenia şi perversitatea interlocuto*rilor roşii nu cumva au înşelat prea adesea buna credinţă şi bunele intenţii ale Vaticanului, reducându-i strădaniile la prea puţin lucru! Că Evanghelia continuă să fie propagată în Est este un lucru indiscutabil. Dar acest fenomen nu se datorează oare eforturilor şi sacrificiilor Bisericii Tăcerii şi martirilor săi?
__________
* Rapport secret au Comite Central suri l'etat de l 'Eglise en U.R.S.S.", Ed. du Seuil, 1980.
* * Ernest Milcent: "A l'est du Vatican" (la papaute et les démocraties populaires), Ed. du Cerf, 1980 (Cf. Catacombes, Nt 113, febr. 1981).
LEGISLAŢIA ASUPRA RELIGIEI ÎN U.R.S.S.
Igor R. Şafarevici,-născut în1923, matematician, specialist în algebră, membru corespondent din 1958 al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., laureat al Premiului Lenin, a intrat la 20 mai. 1971 în Comitetul pentru Apărarea Drepturilor Omului, alături de G.S. Podiapolski şi de preşedintele acestui Comitet, academicianul Saharov, al cărui apropiat colaborator este.
În raportul său "Legislaţia asupra religiei în U.R.S.S."*, autorul expune o sinteză de documente care îngăduie să fie cunoscută situaţia actuală a creştinilor în U.R.S.S. El se plasează, în acest scop, la nivelul juridic şi moral al Drepturilor Omului şi al Convenţiei internaţionale la care U.EL.S.S. a aderat.
Prin analiza legislaţiei şi a textelor aplicative în materie, concluzia cititorului va fi cu siguranţă că există mari contradicţii între aceste două norme. Pentru completarea tabloului situaţiei religioase în U.R.S.S., autorul se serveşte de un măre număr de declaraţii ale creştinilor oprimaţi, de mărturii şi chiar de extrase din pre*sa şi lucrările ateiste sovietice. El consideră totuşi că toate aceste informaţii sunt încă incomplete. Documentaţia înfăţişată în această lucrare ne permite din plin să tragem concluziile următoare:
a) „Legile privind numeroase probleme foarte importante, aşa cum se prezintă ele acum, nu garantează suficient libera dezvoltare a vieţii religioase şi nici realizarea principiului, proclamat în Constituţie, al libertăţii de conştiinţă."
b) „Instrucţiunile care trebuie să limpezească aplicarea legilor, cuprind noi dispoziţii care nu decurg din legi, iar, în anumite cazuri, le sunt complet opuse."
c) „Există numeroase motive la temere că, în practică, instrucţiunile şi legile în legătură cu religia se vor distruge unele pe altele."
In capitolul „Viaţa societăţii religioase", academicianul Şafare-vici analizează diversele aspecte ale manifestării religioase a credincioşilor din U.R.S.S. Trebuie semnalată mai întâi hotărârea din 1929 care precizează procedura de înregistrare a unei comunităţi religioase: „Societatea religioasă şi grupul de credincioşi îşi pot începe activităţile doar după înregistrarea societăţii şi a grupului de credincioşi pe lângă Comisia pentru Probleme religioase a Comitetului executiv regional (...). Nu pot cere înregistrarea societăţile religioase sau grupurile de credincioşi aparţinând unor secte ale căror dogme prezintă un caracter antiguvernamental şi fanatic: negovişti, creştini ai Adevăratei Credinţe ortodoxe, adventişti-re-formişti, muraşkovieni etc." Şi autorul continuă: „«Etc.» indică în mod evident că nu avem aici lista completă a dogmelor cărora apartenenţa le poate servi drept bază pentru refuzarea înregistrării".
Imprecizia acestei, decizii cât şi multe altele pun în dificultate, chiar în imposibilitate; orice manifestare creştină. Çn pofida autonomiei faţă de stat (înscrisă în Constituţie), Biserica, preotul, credinciosul sunt în mod constant supuşi acordului dat de reprezentantul partidului pentru orice acţiune religioasă. Or, acordul nefiind dat, o serie de interdicţii rezultă de aici: — Societatea religioasă nu are dreptul de a se ocupa de acţiunile umanitare; de a organiza pelerinaje în locurile „numite" sfinte; de a păstra relicvele. (Instrucţiunea din 1929 şi 1961). în instrucţiunea din 1968, cât şi în întreaga legislaţie în materie, îi este refuzată Bisericii o structură ierarhică solidă, activitatea de organizare a societăţilor religioase şi a centrelor religioase fiind supusă controlului activ al autorităţilor.
In ceea ce priveşte botezul sau căsătoria religioasă, ca şi dreptul la extrema ungere, trebuie obţinută autorizaţia specială a Sovietului orăşenesc sau sătesc. în vederea acestei autorizaţii, familia trebuie să prezinte Sovietului paşaportul conţinând numele şi adresa acelora care doresc să facă unul din aceste acte creştineşti. Foarte adesea, din lipsa paşaportului (ţăranii din colhozuri nu posedă paşaport), sau în urma refuzului Sovietului, aceste ceremonii nu au loc.
In ce fel ar putea cunoaşte oare religia un copil sau un adolescent? Iată răspunsul dat prin decretul din 1918 (care există încă şi astăzi): „Şcoala se separă de Biserică. învăţarea catehismului în toate instituţiile de stat sau sociale, ca şi în toate aşezămintele private unde sunt predate materii de cultură generală, este interzisă", în ordinul N.K.V.D.-ului nr. 461, se spune: „Să fie interzise cursurile, ţinute în afara şcolii de către organizaţii de studii în grupe de copii ce depăşesc trei persoane". La acest capitol se înscriu numeroase mărturii din care rezultă faptul că nu i se admite copilului dreptul de a fi instruit creştineşte nici măcar de către proprii săi părinţi. Cât despre difuzarea literaturii spirituale, printre alte interdicţii o vom cita pe aceea cuprinsă în decizia din 7 februarie 1969: „... pentru reprimarea vânzării şi difuzării de literatură religioasă (fotocopii de propagandă, [...] benzi magnetice cu înregistrări de poezii religioase, cântece etc.)".
Lucrarea lui Şafarevici furnizează exemple şi texte de lege care privesc activitatea preoţilor. Esenţialul este cuprins în această frază: „Activitatea slujitorului cultului nu se poate extinde dincolo de limitele districtului unde se află societatea religioasă care îi utilizează serviciile (hotărârea din 1929, actuală şi în zilele noastre)". Fără a mai vorbi de numărul slujitorilor lui Dumnezeu care, dată fiind penuria de biserici, situate acum la distanţe enorme, nu au dreptul de a se deplasa pentru a oficia o liturghie într-o familie, sau în mijlocul câtorva creştini din regiunile lipsite de preoţi.
Situaţia înfăţişată de acest savant creştin rus abundă în precizări şi seriozitate; restricţiile cărora le sunt supuşi credincioşii de către autorităţile comuniste ne întristează. Cu toate acestea, să încheiem această scurtă notă de lectură cu propriile cuvinte ale unuia din cei mai mari ideologi atei, L.F. Iliicev, care observă într-unui din rapoartele sale că: „Putem adesea remarca faptul următor: numărul bisericilor şi comunităţilor religioase a scăzut, însă numărul acelora care continuă să respecte riturile rămâne mereu destul de ridicat".
____________
* Igor R. Şafarevici: "La legislation sur la religion en U.R.S.S.", Ed. du Seuil, 1974 (Cf. Catacombes, Nr. 33, iunie 1974)
Igor R. Şafarevici,-născut în1923, matematician, specialist în algebră, membru corespondent din 1958 al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., laureat al Premiului Lenin, a intrat la 20 mai. 1971 în Comitetul pentru Apărarea Drepturilor Omului, alături de G.S. Podiapolski şi de preşedintele acestui Comitet, academicianul Saharov, al cărui apropiat colaborator este.
În raportul său "Legislaţia asupra religiei în U.R.S.S."*, autorul expune o sinteză de documente care îngăduie să fie cunoscută situaţia actuală a creştinilor în U.R.S.S. El se plasează, în acest scop, la nivelul juridic şi moral al Drepturilor Omului şi al Convenţiei internaţionale la care U.EL.S.S. a aderat.
Prin analiza legislaţiei şi a textelor aplicative în materie, concluzia cititorului va fi cu siguranţă că există mari contradicţii între aceste două norme. Pentru completarea tabloului situaţiei religioase în U.R.S.S., autorul se serveşte de un măre număr de declaraţii ale creştinilor oprimaţi, de mărturii şi chiar de extrase din pre*sa şi lucrările ateiste sovietice. El consideră totuşi că toate aceste informaţii sunt încă incomplete. Documentaţia înfăţişată în această lucrare ne permite din plin să tragem concluziile următoare:
a) „Legile privind numeroase probleme foarte importante, aşa cum se prezintă ele acum, nu garantează suficient libera dezvoltare a vieţii religioase şi nici realizarea principiului, proclamat în Constituţie, al libertăţii de conştiinţă."
b) „Instrucţiunile care trebuie să limpezească aplicarea legilor, cuprind noi dispoziţii care nu decurg din legi, iar, în anumite cazuri, le sunt complet opuse."
c) „Există numeroase motive la temere că, în practică, instrucţiunile şi legile în legătură cu religia se vor distruge unele pe altele."
In capitolul „Viaţa societăţii religioase", academicianul Şafare-vici analizează diversele aspecte ale manifestării religioase a credincioşilor din U.R.S.S. Trebuie semnalată mai întâi hotărârea din 1929 care precizează procedura de înregistrare a unei comunităţi religioase: „Societatea religioasă şi grupul de credincioşi îşi pot începe activităţile doar după înregistrarea societăţii şi a grupului de credincioşi pe lângă Comisia pentru Probleme religioase a Comitetului executiv regional (...). Nu pot cere înregistrarea societăţile religioase sau grupurile de credincioşi aparţinând unor secte ale căror dogme prezintă un caracter antiguvernamental şi fanatic: negovişti, creştini ai Adevăratei Credinţe ortodoxe, adventişti-re-formişti, muraşkovieni etc." Şi autorul continuă: „«Etc.» indică în mod evident că nu avem aici lista completă a dogmelor cărora apartenenţa le poate servi drept bază pentru refuzarea înregistrării".
Imprecizia acestei, decizii cât şi multe altele pun în dificultate, chiar în imposibilitate; orice manifestare creştină. Çn pofida autonomiei faţă de stat (înscrisă în Constituţie), Biserica, preotul, credinciosul sunt în mod constant supuşi acordului dat de reprezentantul partidului pentru orice acţiune religioasă. Or, acordul nefiind dat, o serie de interdicţii rezultă de aici: — Societatea religioasă nu are dreptul de a se ocupa de acţiunile umanitare; de a organiza pelerinaje în locurile „numite" sfinte; de a păstra relicvele. (Instrucţiunea din 1929 şi 1961). în instrucţiunea din 1968, cât şi în întreaga legislaţie în materie, îi este refuzată Bisericii o structură ierarhică solidă, activitatea de organizare a societăţilor religioase şi a centrelor religioase fiind supusă controlului activ al autorităţilor.
In ceea ce priveşte botezul sau căsătoria religioasă, ca şi dreptul la extrema ungere, trebuie obţinută autorizaţia specială a Sovietului orăşenesc sau sătesc. în vederea acestei autorizaţii, familia trebuie să prezinte Sovietului paşaportul conţinând numele şi adresa acelora care doresc să facă unul din aceste acte creştineşti. Foarte adesea, din lipsa paşaportului (ţăranii din colhozuri nu posedă paşaport), sau în urma refuzului Sovietului, aceste ceremonii nu au loc.
In ce fel ar putea cunoaşte oare religia un copil sau un adolescent? Iată răspunsul dat prin decretul din 1918 (care există încă şi astăzi): „Şcoala se separă de Biserică. învăţarea catehismului în toate instituţiile de stat sau sociale, ca şi în toate aşezămintele private unde sunt predate materii de cultură generală, este interzisă", în ordinul N.K.V.D.-ului nr. 461, se spune: „Să fie interzise cursurile, ţinute în afara şcolii de către organizaţii de studii în grupe de copii ce depăşesc trei persoane". La acest capitol se înscriu numeroase mărturii din care rezultă faptul că nu i se admite copilului dreptul de a fi instruit creştineşte nici măcar de către proprii săi părinţi. Cât despre difuzarea literaturii spirituale, printre alte interdicţii o vom cita pe aceea cuprinsă în decizia din 7 februarie 1969: „... pentru reprimarea vânzării şi difuzării de literatură religioasă (fotocopii de propagandă, [...] benzi magnetice cu înregistrări de poezii religioase, cântece etc.)".
Lucrarea lui Şafarevici furnizează exemple şi texte de lege care privesc activitatea preoţilor. Esenţialul este cuprins în această frază: „Activitatea slujitorului cultului nu se poate extinde dincolo de limitele districtului unde se află societatea religioasă care îi utilizează serviciile (hotărârea din 1929, actuală şi în zilele noastre)". Fără a mai vorbi de numărul slujitorilor lui Dumnezeu care, dată fiind penuria de biserici, situate acum la distanţe enorme, nu au dreptul de a se deplasa pentru a oficia o liturghie într-o familie, sau în mijlocul câtorva creştini din regiunile lipsite de preoţi.
Situaţia înfăţişată de acest savant creştin rus abundă în precizări şi seriozitate; restricţiile cărora le sunt supuşi credincioşii de către autorităţile comuniste ne întristează. Cu toate acestea, să încheiem această scurtă notă de lectură cu propriile cuvinte ale unuia din cei mai mari ideologi atei, L.F. Iliicev, care observă într-unui din rapoartele sale că: „Putem adesea remarca faptul următor: numărul bisericilor şi comunităţilor religioase a scăzut, însă numărul acelora care continuă să respecte riturile rămâne mereu destul de ridicat".
____________
* Igor R. Şafarevici: "La legislation sur la religion en U.R.S.S.", Ed. du Seuil, 1974 (Cf. Catacombes, Nr. 33, iunie 1974)
CE FEL DE PRUDENTĂ?
Cartea „Prudenţă şi curaj" de Trevor Beeson*, scrisă cu concursul unui grup de lucru format din şaisprezece personalităţi eminente din diferite Biserici ale Angliei la cererea Consiliului britanic al Bisericilor, se doreşte a fi „o sinteză demnă de încredere şi de atenţie" ce va aduce o mai bună înţelegere a fraţilor noştri creş*tini care trăiesc în ţările din Est..."
Ne permitem să remarcăm încă de la început că termenul de "prudenţă" este asimilat cu subordonarea Bisericilor oficiale guvernelor comuniste din ţările Estului. Este vorba aşadar de obiectivitate parţială tocmai prin înfăţişarea acestei prudenţe ca formulă necesară supravieţuirii Bisericilor.
Situaţia Bisericilor este diferită de la o ţară la alta. Nu putem compara starea Bisericii române cu aceea a Bisericii poloneze; după cum nu poate exista comparaţie între Biserica din U.R.S.S. şi celelalte Biserici din ţările Estului. în timpul Primului Război mondial şi după el, Rusia s-a întors spre Occident şi a fost obligată să deschidă porţile unor biserici, după închiderea lor totală în timpul Revoluţiei. Or, în celelalte ţări devenite satelite ale ti.RS.S. în 1945, distrugerea bisericilor nu a fost atât de brutală.
Lucrarea „Prudenţă şi curaj" subliniază în chip remarcabil aceste diferenţe. Este, cu toate acestea, de neconceput ca o carte redactată atât de minuţios de un comitet de specialişti, să poată omite, de pildă, existenţa în România a unui grup de 300 000 credincioşi ortodocşi, care trăiesc în clandestinitate şi sub prigoană: „Oastea Domnulut"
Prezentarea aspectului de "prudenţă" dintr-un unghi pozitiv nu ne miră, ştiind că unul din membrii comitetului, reverendul Paul Oestreicher, nutreşte o evidentă simpatie pentru regimurile socialiste.
Datele istorice ale cărţii respective sunt de o mare utilitate pentru cititorul informat, în mintea căruia este limpede că Biserica nu poate să nu fie prigonită de către un regim comunist. însă aceeaşi carte este dăunătoare cititorului neinformat: el va fi pus în situaţia de a crede că aservirea ierarhiei Bisericii oficiale faţă de puterea ateistă este un act pozitiv, care sprijină supravieţuirea Bisericilor. El nu este informat că destule personalităţi martire ale acestor Biserici — numele lui Boris Talantov, de pildă, nu figurează în carte—au denunţat acest servilism şi s-au opus acestei politici perverse practicate de ierarhia oficială.
Nu poate fi anulată orice urma de autenticitate a creştinilor care frecventează Bisericile oficiale. Acest fapt nu se datorează totuşi subordonării totale a ierarhiei faţă de putere; acesta este meritul credincioşilor, a căror viaţă creştinească nu se limitează doar la simpla participare la cult—unicul privilegiu acordat de Constituţie — dar care continuă practicarea poruncilor evanghelice în mod clandestin, în viaţa de fiamilie sau în reuniunile private.
"Prudenţa" atribuită de autorul cărţii ierarhiei este opseudo-prudenţă, ea nu este de altfel decât o supunere oarbă în faţa politicii anticreştine a puterii comuniste. Pentru că această „prudenţă" nu este apanajul ierarhiei, ci face parte din strategia ecleziastică a guvernării comuniste, care nu consideră încă momentul venit pentru a distruge radical viaţa Bisericii.
Putem spune că adevărata prudenţă rezidă în maniera de prezentare a situaţiei religioase de către comitet şi autorul acestei cărţi; cât despre curaj, el îi caracterizează incontestabil pe credin cioşii şi martirii din Est. Datorită probităţii şi fidelităţii lor este creştinismul tot mai înfloritor şi mai puternic în aceste ţări.
Pseudo-prudenţa ierarhiei oficiale îi aduce avantaje, titluri şi medalii oferite de guvernul comunist-ateu; mulţimea de martori, care face să apară această trezire spirituală, este răsplătită cu temniţă, lagăre de concentrare şi moarte.
Istoria Bisericii ne învaţă că seminţele învierii creştine nu sunt prudenţa şi compromisul, ci doar curajul şi sacrificiul în mdd voluntar acceptate.
___________
* Trevor Beeson: "Prudence et courage" Ed. du Seuil, 1975 (Cf. Cata-combes, Nr. 51, dec; 1975)
Cartea „Prudenţă şi curaj" de Trevor Beeson*, scrisă cu concursul unui grup de lucru format din şaisprezece personalităţi eminente din diferite Biserici ale Angliei la cererea Consiliului britanic al Bisericilor, se doreşte a fi „o sinteză demnă de încredere şi de atenţie" ce va aduce o mai bună înţelegere a fraţilor noştri creş*tini care trăiesc în ţările din Est..."
Ne permitem să remarcăm încă de la început că termenul de "prudenţă" este asimilat cu subordonarea Bisericilor oficiale guvernelor comuniste din ţările Estului. Este vorba aşadar de obiectivitate parţială tocmai prin înfăţişarea acestei prudenţe ca formulă necesară supravieţuirii Bisericilor.
Situaţia Bisericilor este diferită de la o ţară la alta. Nu putem compara starea Bisericii române cu aceea a Bisericii poloneze; după cum nu poate exista comparaţie între Biserica din U.R.S.S. şi celelalte Biserici din ţările Estului. în timpul Primului Război mondial şi după el, Rusia s-a întors spre Occident şi a fost obligată să deschidă porţile unor biserici, după închiderea lor totală în timpul Revoluţiei. Or, în celelalte ţări devenite satelite ale ti.RS.S. în 1945, distrugerea bisericilor nu a fost atât de brutală.
Lucrarea „Prudenţă şi curaj" subliniază în chip remarcabil aceste diferenţe. Este, cu toate acestea, de neconceput ca o carte redactată atât de minuţios de un comitet de specialişti, să poată omite, de pildă, existenţa în România a unui grup de 300 000 credincioşi ortodocşi, care trăiesc în clandestinitate şi sub prigoană: „Oastea Domnulut"
Prezentarea aspectului de "prudenţă" dintr-un unghi pozitiv nu ne miră, ştiind că unul din membrii comitetului, reverendul Paul Oestreicher, nutreşte o evidentă simpatie pentru regimurile socialiste.
Datele istorice ale cărţii respective sunt de o mare utilitate pentru cititorul informat, în mintea căruia este limpede că Biserica nu poate să nu fie prigonită de către un regim comunist. însă aceeaşi carte este dăunătoare cititorului neinformat: el va fi pus în situaţia de a crede că aservirea ierarhiei Bisericii oficiale faţă de puterea ateistă este un act pozitiv, care sprijină supravieţuirea Bisericilor. El nu este informat că destule personalităţi martire ale acestor Biserici — numele lui Boris Talantov, de pildă, nu figurează în carte—au denunţat acest servilism şi s-au opus acestei politici perverse practicate de ierarhia oficială.
Nu poate fi anulată orice urma de autenticitate a creştinilor care frecventează Bisericile oficiale. Acest fapt nu se datorează totuşi subordonării totale a ierarhiei faţă de putere; acesta este meritul credincioşilor, a căror viaţă creştinească nu se limitează doar la simpla participare la cult—unicul privilegiu acordat de Constituţie — dar care continuă practicarea poruncilor evanghelice în mod clandestin, în viaţa de fiamilie sau în reuniunile private.
"Prudenţa" atribuită de autorul cărţii ierarhiei este opseudo-prudenţă, ea nu este de altfel decât o supunere oarbă în faţa politicii anticreştine a puterii comuniste. Pentru că această „prudenţă" nu este apanajul ierarhiei, ci face parte din strategia ecleziastică a guvernării comuniste, care nu consideră încă momentul venit pentru a distruge radical viaţa Bisericii.
Putem spune că adevărata prudenţă rezidă în maniera de prezentare a situaţiei religioase de către comitet şi autorul acestei cărţi; cât despre curaj, el îi caracterizează incontestabil pe credin cioşii şi martirii din Est. Datorită probităţii şi fidelităţii lor este creştinismul tot mai înfloritor şi mai puternic în aceste ţări.
Pseudo-prudenţa ierarhiei oficiale îi aduce avantaje, titluri şi medalii oferite de guvernul comunist-ateu; mulţimea de martori, care face să apară această trezire spirituală, este răsplătită cu temniţă, lagăre de concentrare şi moarte.
Istoria Bisericii ne învaţă că seminţele învierii creştine nu sunt prudenţa şi compromisul, ci doar curajul şi sacrificiul în mdd voluntar acceptate.
___________
* Trevor Beeson: "Prudence et courage" Ed. du Seuil, 1975 (Cf. Cata-combes, Nr. 51, dec; 1975)
AVOCATĂ ÎN U.R.S.S."
Atunci când Djna Kaminskaia, autoarea cărţii „Avocată în U.R.S.S."* s-a hotărât să facă studii de drept, ea mj avea decât o vagă idee asupra a ceea ce era "Justiţia sovietică" . Prin educaţia şcolară şi mediul ambiant, ea frecventase doar pătura superioară a societăţii sovietice, cea mai privilegiată în toate domeniile.
Un stagiu la ministerul public a fost ceea ce a pus-o în contact, pentru prima oară, cu viaţa de zi cu zi a clasei muncitoare, aceea pentru care fusese făcută revoluţia, cel puţin ea aşa ştia! „Acum, întâlneam o mizerie umană care nu era pricinuită de catastrofe exterioare şi temporare (...), ci o mizerie care îi însoţea pe oameni în permanenţă, toată viaţa. Era primul dezacord concret între ceea ce vedeam cu propriii mei ochi şi ceea ce citisem despre viaţa muncitorilor", scrie ea.
I-a trebuit mult curaj pentru a exercita, cu onestitate, vreme de treizeci şi şapte de ani, profesia de avocat, între înscrierea la barou în 1940 şi emigrarea ei forţată în Statele Unite. O întreagă carieră impregnată de decepţii, de indignare, de primejdii. Această femeie, aflată în căutarea adevărului şi dreptăţii, şi-a apărat clienţii bazân-du-se, cu perseverenţă, pe articolele din Codul constituţiei, în vreme ce în U.R.S.S. nu există nimic în comun între ceea ce prevăd textele şi ceea ce este permis în realitate. în cele 396 de pagini ale cărţii ei, asistăm la procesul demolării totale a ceea ce este în mod civic numit, de conducătorii de la Kremlin, "Justiţia cea mai democratică din lume", justiţie împământenită şi înlănţuită de K.G.B., stăpânul atotputernic al Uniunii Sovietice.
Avocaţii sunt triaţi, supravegheaţi, conduşi de acest K.G.B., constituit în prezidiu al colegiilor regionale, provinciale, locale. Salariile lor, foarte mici, i-au împins spre sistemul „mixt", acela al onorariilor suplimentare ilegale, plătite de client direct avocatului. Cât despre judecători, ei sunt nişte marionete care simulează judecarea, aceasta nefiind în U.R.S.S. decât punctul culminant al procesului judiciar. Ea este precedată de o anchetă preliminară condusă de diferite corpuri, separate organic şi independente de tribunale: ministerul public, poliţia Ministerului de Interne şi, bineînţeles, pentru problemele politice, K.G.B.-ul. Viitorul con*damnat îşi primeşte deja pedeapsa la sfârşitul anchetei. Judecătorii se află acolo doar pentru a o anunţa public.
Dina Kaminskaia i-a apărat la început pe inculpaţii de „drept comun", însă a ajuns în cele din urmă sase ocupe de „politici", ca de pildă Galanskov Ghinsburg, Bukovski, Marcenko.
Procesul lui Siniavski şi Daniel a reprezentat, spune autoarea, punctul de plecare al mişcării pentru legalitate şi informaţia publică. Cercul persoanelor care se raliau era tot mai mare, atât în U.R.S.S. cît şi în Occident.
Autoarea consacră un mare număr de pagini procesului lui V. Bukovski. Trebuie oare să mai insistăm asupra lui, când avem privilegiul de a citi operele acestui ilustru combatant pentru libertatea ţării sale şi pentru aceea care este pe cale să dispară în lumea occidentală?
Scrisă cu vioiciune şi inteligenţă, cartea Avocată în U.R.S.S." ne îngăduie să parcurgem problemele mereu actuale ale "Justiţiei" sovietice, aservite puterii, ideologiei marxiste a Partidului Comunist şi K.G.B.-ului, fie că este vorba de cazurile de drept comun sau de cele politice sau de conştiinţă.
_________
* Dina Kaminskaia: "Avocate en U.R.S.S." (Des innocents aux dissidents, trente-sept ans au service des causes desesperees), Ed. Robert Laffont, 1983 (Cf. Catacombes, Nr. 144, sept. 1983)
Atunci când Djna Kaminskaia, autoarea cărţii „Avocată în U.R.S.S."* s-a hotărât să facă studii de drept, ea mj avea decât o vagă idee asupra a ceea ce era "Justiţia sovietică" . Prin educaţia şcolară şi mediul ambiant, ea frecventase doar pătura superioară a societăţii sovietice, cea mai privilegiată în toate domeniile.
Un stagiu la ministerul public a fost ceea ce a pus-o în contact, pentru prima oară, cu viaţa de zi cu zi a clasei muncitoare, aceea pentru care fusese făcută revoluţia, cel puţin ea aşa ştia! „Acum, întâlneam o mizerie umană care nu era pricinuită de catastrofe exterioare şi temporare (...), ci o mizerie care îi însoţea pe oameni în permanenţă, toată viaţa. Era primul dezacord concret între ceea ce vedeam cu propriii mei ochi şi ceea ce citisem despre viaţa muncitorilor", scrie ea.
I-a trebuit mult curaj pentru a exercita, cu onestitate, vreme de treizeci şi şapte de ani, profesia de avocat, între înscrierea la barou în 1940 şi emigrarea ei forţată în Statele Unite. O întreagă carieră impregnată de decepţii, de indignare, de primejdii. Această femeie, aflată în căutarea adevărului şi dreptăţii, şi-a apărat clienţii bazân-du-se, cu perseverenţă, pe articolele din Codul constituţiei, în vreme ce în U.R.S.S. nu există nimic în comun între ceea ce prevăd textele şi ceea ce este permis în realitate. în cele 396 de pagini ale cărţii ei, asistăm la procesul demolării totale a ceea ce este în mod civic numit, de conducătorii de la Kremlin, "Justiţia cea mai democratică din lume", justiţie împământenită şi înlănţuită de K.G.B., stăpânul atotputernic al Uniunii Sovietice.
Avocaţii sunt triaţi, supravegheaţi, conduşi de acest K.G.B., constituit în prezidiu al colegiilor regionale, provinciale, locale. Salariile lor, foarte mici, i-au împins spre sistemul „mixt", acela al onorariilor suplimentare ilegale, plătite de client direct avocatului. Cât despre judecători, ei sunt nişte marionete care simulează judecarea, aceasta nefiind în U.R.S.S. decât punctul culminant al procesului judiciar. Ea este precedată de o anchetă preliminară condusă de diferite corpuri, separate organic şi independente de tribunale: ministerul public, poliţia Ministerului de Interne şi, bineînţeles, pentru problemele politice, K.G.B.-ul. Viitorul con*damnat îşi primeşte deja pedeapsa la sfârşitul anchetei. Judecătorii se află acolo doar pentru a o anunţa public.
Dina Kaminskaia i-a apărat la început pe inculpaţii de „drept comun", însă a ajuns în cele din urmă sase ocupe de „politici", ca de pildă Galanskov Ghinsburg, Bukovski, Marcenko.
Procesul lui Siniavski şi Daniel a reprezentat, spune autoarea, punctul de plecare al mişcării pentru legalitate şi informaţia publică. Cercul persoanelor care se raliau era tot mai mare, atât în U.R.S.S. cît şi în Occident.
Autoarea consacră un mare număr de pagini procesului lui V. Bukovski. Trebuie oare să mai insistăm asupra lui, când avem privilegiul de a citi operele acestui ilustru combatant pentru libertatea ţării sale şi pentru aceea care este pe cale să dispară în lumea occidentală?
Scrisă cu vioiciune şi inteligenţă, cartea Avocată în U.R.S.S." ne îngăduie să parcurgem problemele mereu actuale ale "Justiţiei" sovietice, aservite puterii, ideologiei marxiste a Partidului Comunist şi K.G.B.-ului, fie că este vorba de cazurile de drept comun sau de cele politice sau de conştiinţă.
_________
* Dina Kaminskaia: "Avocate en U.R.S.S." (Des innocents aux dissidents, trente-sept ans au service des causes desesperees), Ed. Robert Laffont, 1983 (Cf. Catacombes, Nr. 144, sept. 1983)
DOI MARTORI AI „GULAG-ULUI"
Volumul 2 al „Arhipelagului Gulag"* ne cufundă în universul terifiant al lagărelor de muncă silnică din U.R.S.S., dominate de acea imensă suprafaţă infernală în care au trăit şi trăiesc încă, în condiţii sălbatice, milioane de bărbaţi şi de femei, unde au văzut şi văd încă moartea un număr incalculabil de oameni. Situaţii inima*ginabile se întâlnesc cu destine crude. Nedreptatea, bestialitatea, crima apasă peste aceste fiinţe omeneşti; iar Soljeniţîn, cu remarcabilul său dar de scriitor, cu amărăciune şi, uneori, cu ironie, face să iasă la iveală din aceste tenebre portretele atâtor nefericiţi, victime ale unui destin torţionar, nemaicunoscut de istorie până la epoca sovietică.
Am aflat, din primul volum al lucrării lui Soljeniţîn, că în „trupa" deportaţilor din Arhipelag, ca de altfel pe întreg parcursul peregrinărilor sale prin atâtea puşcării, întâlnise numeroşi creştini laici sau preoţi. Ei erau acolo pentru că doctrina celor „împotriva lui Dumnezeu" cuprindea în programul ei distrugerea iremediabilă a Bisericii, nimicirea credinţei. De la „călugări octogenari, chiar centenari" (Părintele Metodiu, Părintele Samson) până la arhiepiscopul Preobrajenski, fără a uita figura luminoasă a lui Valentin Felixovici Voino-Iaseneţki, cunoscut sub numele de Monseniorul Luca, Soljeniţîn nu ascunde faptul că „creştinii au fost o sumedenie — convoaie şi grămezi de cadavre —" şi se întreabă: „Dar cine va număra acele milioane? Au pierit în beznă, neluminând ca o făclie decât imediata lor vecinătate. Erau cei mai buni creştini din Rusia. Cei răi au tremurat cu toţii, s-au lepădat, s-au ascuns." Şi, cu toate acestea, sfinţenia şi seninătatea lor au dat roade „în imediata lor vecinătate". Fără a merge prea departe, putem presupune că spiritualitatea şi îmbunătăţirea întru creştinism a lui Soljeniţîn însuşi se datorează şi acestor personaje presărate pe lungul drum al suferinţelor sale.
„Odinioară n-ai fi iertat nimic nimănui, spune el vorbind de sine însuşi, condamnările pe care le făceai erau tot atât de implacabile pe cât îţi erau de exagerate elogiile, astăzi nu mai rosteşti judecăţi categorice, căci ele se întemeiază pe blândeţe şi înţelegere. Ţi-ai măsurat slăbiciunea, o poţi înţelege pe aceea a celuilalt. (...) Pietrele freamătă sub paşii noştri. Ne înălţăm." Şi această înălţare eliberatoare, în pofida lanţurilor, izbucneşte la un moment dat în aceste cuvinte minunate: „Binecuvântată fii, închisoare".
Inginerul Dimitri Panin, care a petrecut alături de Soljeniţîn o bună bucată de vreme în închisoare, publică o carte impresionantă a odiseei sale de 16 ani în puşcăriile şi lagărele sovietice. Marcat de amintirea timpului petrecut alături de Soleniţîn care, în „Primul Cerc", îl prezintă sub numele de Sologdin, Dimitri Panin îşi intitulează lucrarea autobiografică: Memoriile lui Sologdin"**. Apreciem mult stilul precis şi limpede al acestui om de ştiinţă şi, de asemenea, bogăţia documentaţiei sale.
Vorbind de asemenea de prigoana religioasă sub regimul marxist ateu, autorul subliniază „nimicirea în masă a literaturii teologice". El descrie, între altele, o scenă emoţionantă la care asistase la Moscova, când o femeie în vârstă, „îngenuncheată în faţa catedralei pe care tocmai atunci o dărâmau, se ruga cu ardoare". Sau aceea în care un băiat „la Dorgomilovo, a aruncat o cărămidă asupra celor care distrugeau imensa catedrală. Puştiul a fost pe dată prins şi, fără îndoială, împuşcat..."
Convertit la creştinism, Dimitri Panin a cunoscut în puşcărie fericirea credinţei şi miracolul vindecării, ca urmare a rugăciunilor fierbinţi şi a promisiunii făcute lui Dumnezeu.
Deşi se întâmplă până la urmă „să-i privim pe atei ca pe nişte fraţi care au nevoie să fie ajutaţi de urgenţă", scrie Dimitri Panin, trebuie să ne amintim întotdeauna că „sistemul dictaturii atee pângăreşte omul", că „doar o viguroasă călire religioasă a sufletului poate făuri o platoşă de autoapărare" şi că, în cele din urmă, când Biserica este distrusă, descumpănirea care urmează transformă omul într-o pradă uşoară a răului."
Să ne rugăm lui Dumnezeu ca strigătul acestor doi martori scăpaţi din infernul sovietic ateu, să fie auzit de toţi aceia cărora le este destinat în lumea încă liberă!
_______________
* Alexandr Soljeniţîn: „L 'Archipel du Goulag", vol 2, Ed. du Seuil, 1974.
** Dimitri Panin: "Memoires de Sologdine", Ed. Flammarion, 1975 (Cf. Catacombes, Nr. 42, martie 1975).
Volumul 2 al „Arhipelagului Gulag"* ne cufundă în universul terifiant al lagărelor de muncă silnică din U.R.S.S., dominate de acea imensă suprafaţă infernală în care au trăit şi trăiesc încă, în condiţii sălbatice, milioane de bărbaţi şi de femei, unde au văzut şi văd încă moartea un număr incalculabil de oameni. Situaţii inima*ginabile se întâlnesc cu destine crude. Nedreptatea, bestialitatea, crima apasă peste aceste fiinţe omeneşti; iar Soljeniţîn, cu remarcabilul său dar de scriitor, cu amărăciune şi, uneori, cu ironie, face să iasă la iveală din aceste tenebre portretele atâtor nefericiţi, victime ale unui destin torţionar, nemaicunoscut de istorie până la epoca sovietică.
Am aflat, din primul volum al lucrării lui Soljeniţîn, că în „trupa" deportaţilor din Arhipelag, ca de altfel pe întreg parcursul peregrinărilor sale prin atâtea puşcării, întâlnise numeroşi creştini laici sau preoţi. Ei erau acolo pentru că doctrina celor „împotriva lui Dumnezeu" cuprindea în programul ei distrugerea iremediabilă a Bisericii, nimicirea credinţei. De la „călugări octogenari, chiar centenari" (Părintele Metodiu, Părintele Samson) până la arhiepiscopul Preobrajenski, fără a uita figura luminoasă a lui Valentin Felixovici Voino-Iaseneţki, cunoscut sub numele de Monseniorul Luca, Soljeniţîn nu ascunde faptul că „creştinii au fost o sumedenie — convoaie şi grămezi de cadavre —" şi se întreabă: „Dar cine va număra acele milioane? Au pierit în beznă, neluminând ca o făclie decât imediata lor vecinătate. Erau cei mai buni creştini din Rusia. Cei răi au tremurat cu toţii, s-au lepădat, s-au ascuns." Şi, cu toate acestea, sfinţenia şi seninătatea lor au dat roade „în imediata lor vecinătate". Fără a merge prea departe, putem presupune că spiritualitatea şi îmbunătăţirea întru creştinism a lui Soljeniţîn însuşi se datorează şi acestor personaje presărate pe lungul drum al suferinţelor sale.
„Odinioară n-ai fi iertat nimic nimănui, spune el vorbind de sine însuşi, condamnările pe care le făceai erau tot atât de implacabile pe cât îţi erau de exagerate elogiile, astăzi nu mai rosteşti judecăţi categorice, căci ele se întemeiază pe blândeţe şi înţelegere. Ţi-ai măsurat slăbiciunea, o poţi înţelege pe aceea a celuilalt. (...) Pietrele freamătă sub paşii noştri. Ne înălţăm." Şi această înălţare eliberatoare, în pofida lanţurilor, izbucneşte la un moment dat în aceste cuvinte minunate: „Binecuvântată fii, închisoare".
Inginerul Dimitri Panin, care a petrecut alături de Soljeniţîn o bună bucată de vreme în închisoare, publică o carte impresionantă a odiseei sale de 16 ani în puşcăriile şi lagărele sovietice. Marcat de amintirea timpului petrecut alături de Soleniţîn care, în „Primul Cerc", îl prezintă sub numele de Sologdin, Dimitri Panin îşi intitulează lucrarea autobiografică: Memoriile lui Sologdin"**. Apreciem mult stilul precis şi limpede al acestui om de ştiinţă şi, de asemenea, bogăţia documentaţiei sale.
Vorbind de asemenea de prigoana religioasă sub regimul marxist ateu, autorul subliniază „nimicirea în masă a literaturii teologice". El descrie, între altele, o scenă emoţionantă la care asistase la Moscova, când o femeie în vârstă, „îngenuncheată în faţa catedralei pe care tocmai atunci o dărâmau, se ruga cu ardoare". Sau aceea în care un băiat „la Dorgomilovo, a aruncat o cărămidă asupra celor care distrugeau imensa catedrală. Puştiul a fost pe dată prins şi, fără îndoială, împuşcat..."
Convertit la creştinism, Dimitri Panin a cunoscut în puşcărie fericirea credinţei şi miracolul vindecării, ca urmare a rugăciunilor fierbinţi şi a promisiunii făcute lui Dumnezeu.
Deşi se întâmplă până la urmă „să-i privim pe atei ca pe nişte fraţi care au nevoie să fie ajutaţi de urgenţă", scrie Dimitri Panin, trebuie să ne amintim întotdeauna că „sistemul dictaturii atee pângăreşte omul", că „doar o viguroasă călire religioasă a sufletului poate făuri o platoşă de autoapărare" şi că, în cele din urmă, când Biserica este distrusă, descumpănirea care urmează transformă omul într-o pradă uşoară a răului."
Să ne rugăm lui Dumnezeu ca strigătul acestor doi martori scăpaţi din infernul sovietic ateu, să fie auzit de toţi aceia cărora le este destinat în lumea încă liberă!
_______________
* Alexandr Soljeniţîn: „L 'Archipel du Goulag", vol 2, Ed. du Seuil, 1974.
** Dimitri Panin: "Memoires de Sologdine", Ed. Flammarion, 1975 (Cf. Catacombes, Nr. 42, martie 1975).
Astazi avem o poveste trista de Holocaust de la Franz Suchomel.
Franz era un nazist inaintat in varsta cand a fost intervievat de Claude Lansmann pentru filmul sau "Shoah".Franz obliga mii de evrei sa astepte cate 2 zile pentru randul lor in camera de gazare langa o platforma de cale ferata, care era pazita de 2 germani si 10 ucraineni.Evrei asteptau cu calm randul lor in camera de gazare.
Franz a fost martor ocular la manarea evreilor de catre ucraineni in camera de gazare.Nemtii gazau cate 2000 de evrei intr-o singura operare, folosind un motor diesel.Pamantul ondula in valuri de la gazele mortilor care erau ingropati la 7 metri adancime.
Germanii nimiceau cate 13-15,000 de evrei in doua - doua ore jumate. Dar ei aveau ajutor si de la ucraineni.Ajuta si o unitate de camuflaj,de 20 de evrei, care puneau crengi de pin deasupra "Palniei Mortii".
Toti erau dezbracati.Toate femeile se scapau cand nazistii porneau motorul diesel.
Suchomel vroia sa le zica evreilor sa se grabeasca, insa avand dinti falsi,nu putea pronunta cuvintele.
http://www.nizkor.org/ftp.cgi/peopl...e/s/suchomel.franz//shoah-suchomel-transcript
Franz era un nazist inaintat in varsta cand a fost intervievat de Claude Lansmann pentru filmul sau "Shoah".Franz obliga mii de evrei sa astepte cate 2 zile pentru randul lor in camera de gazare langa o platforma de cale ferata, care era pazita de 2 germani si 10 ucraineni.Evrei asteptau cu calm randul lor in camera de gazare.
Franz a fost martor ocular la manarea evreilor de catre ucraineni in camera de gazare.Nemtii gazau cate 2000 de evrei intr-o singura operare, folosind un motor diesel.Pamantul ondula in valuri de la gazele mortilor care erau ingropati la 7 metri adancime.
Germanii nimiceau cate 13-15,000 de evrei in doua - doua ore jumate. Dar ei aveau ajutor si de la ucraineni.Ajuta si o unitate de camuflaj,de 20 de evrei, care puneau crengi de pin deasupra "Palniei Mortii".
Toti erau dezbracati.Toate femeile se scapau cand nazistii porneau motorul diesel.
Suchomel vroia sa le zica evreilor sa se grabeasca, insa avand dinti falsi,nu putea pronunta cuvintele.
http://www.nizkor.org/ftp.cgi/peopl...e/s/suchomel.franz//shoah-suchomel-transcript
O alta poveste trista de Holocaust, de data asta, din partea lui David Leitner.
David era un mic baiat cand a fost transportat spre Berkinau.Blocaelteste-ul(sef pe bloc) homosexual polonez, nu a vrut ca "baiatul" sau mic, sa fie selectat, asa ca a facut in asa fel ca altii sa fie selectati.
David a fost selectat de sarbatoarea Simhat Torah, si credea el ca va fi transformat in sapun!Insa nazistii aveau nevoie mare de lucratori de 12 ani, asa ca David,dezbracat, a fost returnat. El a fost unul din 50 din mii care s-au intors,probabil fiindca el stia sa spele closete. Chiar si anti-semitii polonezi s-au bucurat cand David s-a intors,fiindca era prima data cand cineva se intorcea,dupa ce a fost selectat.
http://judaism.about.com/library/2_holocaust/testimonies/bl_leitner.htm
David era un mic baiat cand a fost transportat spre Berkinau.Blocaelteste-ul(sef pe bloc) homosexual polonez, nu a vrut ca "baiatul" sau mic, sa fie selectat, asa ca a facut in asa fel ca altii sa fie selectati.
David a fost selectat de sarbatoarea Simhat Torah, si credea el ca va fi transformat in sapun!Insa nazistii aveau nevoie mare de lucratori de 12 ani, asa ca David,dezbracat, a fost returnat. El a fost unul din 50 din mii care s-au intors,probabil fiindca el stia sa spele closete. Chiar si anti-semitii polonezi s-au bucurat cand David s-a intors,fiindca era prima data cand cineva se intorcea,dupa ce a fost selectat.
http://judaism.about.com/library/2_holocaust/testimonies/bl_leitner.htm
Ca sa se mai inmoaie inima anti-semitilor, azi mai avem o poveste trista,foarte trista de Holocaust din partea Misha Defonseca.
Micuta Misha avea doar 7 anisori cand parintii ei au fost luati de langa dansa din Belgia.Atunci Misha s-a inarmat cu un cutit, si a decis sa calatoreasca 5,000 de kilometri prin Europa macinata de razboi, pentru a-si gasi parintii.
In padure,Misha a fost adoptata de o haita de lupi prietenosi.Misha avea grija de catei cat timp parintii vanau.Lupii ii aduceau mancare si ii tineau cald noaptea.
Odata, Misha avand doar 7 anisori, a intrat intr-o lupta de cutite cu un nazist adult,si spre surprinderea ei, l-a ucis in legitima aparare.
Ca sa supravietuiasca Misha manca glod.
http://www.fpp.co.uk/Auschwitz/stories/Defonseca1.html
Micuta Misha avea doar 7 anisori cand parintii ei au fost luati de langa dansa din Belgia.Atunci Misha s-a inarmat cu un cutit, si a decis sa calatoreasca 5,000 de kilometri prin Europa macinata de razboi, pentru a-si gasi parintii.
In padure,Misha a fost adoptata de o haita de lupi prietenosi.Misha avea grija de catei cat timp parintii vanau.Lupii ii aduceau mancare si ii tineau cald noaptea.
Odata, Misha avand doar 7 anisori, a intrat intr-o lupta de cutite cu un nazist adult,si spre surprinderea ei, l-a ucis in legitima aparare.
Ca sa supravietuiasca Misha manca glod.
http://www.fpp.co.uk/Auschwitz/stories/Defonseca1.html
Interesant, putine potlogarii au savirsit evreii comunisti in perioada sovietica? Ce, putine povesti triste sunt?
Iaca, numai spui un cuvint impotriva evreilor, si-ti baga pe git nascoceala lor de anti-semitism...
Orice crima tre sa fie pedepsita, si nu exista o crima mai buna si una mai rea. Si crimele evreilor ar trebui sa fie pedepsite. Dar toata lumea tace, caci se teme ca nu cumva sa fie anti-semita...
Nu ridicati Holocaustul asupra tuturor crimelor savirsite pe parcursul secolelor. Nu este corect fata de celelalte victime, de alte nationalitati...
Iaca, numai spui un cuvint impotriva evreilor, si-ti baga pe git nascoceala lor de anti-semitism...
Orice crima tre sa fie pedepsita, si nu exista o crima mai buna si una mai rea. Si crimele evreilor ar trebui sa fie pedepsite. Dar toata lumea tace, caci se teme ca nu cumva sa fie anti-semita...
Nu ridicati Holocaustul asupra tuturor crimelor savirsite pe parcursul secolelor. Nu este corect fata de celelalte victime, de alte nationalitati...
O alta poveste trista de Holocaust vine din partea lui Rachel Levi.
Rachel aveau doar 14 ani cand nazistii au invadat oraselul ei din muntii Carpati.Familia ei se ascundea in padure,dar vecinii anti-semiti i-au tradat.
Rachel si familia ei a fost dusa la Auschwitz, unde mama ei, 2 surori si un frate mai mic au fost dusi direct spre camera de gazare.
Acolo, Rachel, l-a vazut pe maleficul doctor Mengele, supranumit Ingerul Mortii.El a decis ca Rachel sa fie trimisa spre camera de gazare.Spre norocul ei camera de gazare era chiar langa bucataria lagarului,si cand Ingerul Mortii nu se uita,Rachel s-a ascuns dupa niste targi pe care se ducea supa.
Apoi Mengele fiind uituc nu a mai gazat-o.
Cand sovieticii au venit,Rachel si ceilalti prizonieri au fost evacuati.Ei au fost nevoiti sa mearga 21 de zile fara apa si mancare.Nazistii din cand in cand mai lasau prizonierii liberi in campuri ca sa caute ceva de mancare.In ianuarie.In Polonia.(Poate soareci?)
http://www.newsshopper.co.uk/news/features/display.var.1135935.0.the_nightmares_never_go_away.php
Rachel aveau doar 14 ani cand nazistii au invadat oraselul ei din muntii Carpati.Familia ei se ascundea in padure,dar vecinii anti-semiti i-au tradat.
Rachel si familia ei a fost dusa la Auschwitz, unde mama ei, 2 surori si un frate mai mic au fost dusi direct spre camera de gazare.
Acolo, Rachel, l-a vazut pe maleficul doctor Mengele, supranumit Ingerul Mortii.El a decis ca Rachel sa fie trimisa spre camera de gazare.Spre norocul ei camera de gazare era chiar langa bucataria lagarului,si cand Ingerul Mortii nu se uita,Rachel s-a ascuns dupa niste targi pe care se ducea supa.
Apoi Mengele fiind uituc nu a mai gazat-o.
Cand sovieticii au venit,Rachel si ceilalti prizonieri au fost evacuati.Ei au fost nevoiti sa mearga 21 de zile fara apa si mancare.Nazistii din cand in cand mai lasau prizonierii liberi in campuri ca sa caute ceva de mancare.In ianuarie.In Polonia.(Poate soareci?)
http://www.newsshopper.co.uk/news/features/display.var.1135935.0.the_nightmares_never_go_away.php