Deşi urmăresc forumul ăsta cam de doi ani, m-am mulţumit să rămân în postura de simplu spectator. M-am hotărât să intervin întrucât tema propusă mi-a amintit de un moment important din viaţa mea. Pe scurt: în urmă cu cinci ani s-a produs inevitabilul: prietena mea a rămas însărcinată. Bineînţeles accidental. Un copil ne încurca tare mult. N-aveam casă, nu eram căsătoriţi (deşi stăteam împreună de 7 ani) şi nici n-aveam de gând să o facem vreodată. Ne complăceam în situaţia dată, ne convenea de minune. Şi deodată, hodoronc, tronc, era pe punctul să apară o terţă persoană în viaţa noastră. Nefiind prea religioşi şi nici prea încrezători în capacitatea noastră de a creşte un copil, am ales de comun acord soluţia cea mai convenabilă: avortul. Am stabilt cu medicul data şi ora (inclusiv tariful) şi am aşteptat destul de degajaţi. Până când, într-o noapte, am visat amândoi acelaşi vis: un copil se uita cu ochii plânşi la noi şi nu scotea nici un cuvânt. Să vă mai spun că a doua zi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să luăm hotărârârea care ne-a schimbat viaţa ? Şi am luat-o fără nici o ezitare. Am spus numai: Să vedem, o să crăpăm ? Ne-a fost greu, dar n-am crăpat. Acum copilul nostru are patru ani, e cel mai frumos, cel mai deştept etc., iar noi cei mai fericiţi părinţi din lume. Stăm câteodată şi ne întrebăm: ce-ar fi fost dacă .....? Nici nu vrem să ne gândim.
Sper că nu mă veţi înţelege greşit. Nu sunt nici pentru avort nici contra.
Totuşi, aş sfătui pe cei care au de luat o decizie de genul ăsta, să nu se gândească numai la ei, numai la repercursiunile imediate şi directe ale păstrării unui copil, la eventualul oprobiu al rudelor, cunoscuţilor etc., să se gândească un pic şi la viitor şi de ce nu, un pic şi la Dumnezeu. Poate de aici va veni răspunsul.
Sper că nu v-am plictisit prea tare cu postul meu. Toate cele bune !